De același autor
Principala opozitie din Parlament a venit din partea crestin-democratilor, partid din care face parte chiar premierul Jan Peter Balkenende, desi acesta si Executivul in ansamblu au sprijinit ratificarea tratatului. E interesant ca, doar cu cateva zile inainte, deputatul Jan van Dijk, purtatorul de cuvant al crestin-democratilor si unul dintre cei mai vocali oponenti ai aderarii Romaniei la UE, vizitase Bucurestiul si, dupa cum declara in culise unii oficiali europeni, parea dispus sa-si modereze tonul critic, acceptand faptul ca in ultimul timp s-au facut progrese reale in ceea ce priveste lupta impotriva coruptiei.
De ce si-a schimbat parerea radical d-l van Dijk la intoarcerea in Olanda? Cel mai probabil deoarece pentru partidul sau a prevalat in fata altor considerente reafirmarea liniei sale politice de ansamblu eurosceptice, total defavorabile continuarii extinderii. Jan van Dijk a tinut chiar sa-si exprime regretul ca Tratatul de Aderare face din Bulgaria “o victima” a Romaniei, din moment ce cele doua tari sunt puse la pachet. O declaratie surprinzatoare, pentru ca la nivelul Comisiei Europene lucrurile sunt vazute exact pe dos. Acolo exista destul de multa ingrijorare fata de ceea ce este perceput drept un fenomen de consolidare a crimei organizate la Sofia si chiar de frustrare ca, din varii motive, care merita o discutie separata, exercitiul de farmec si relatii publice al bulgarilor a cosmetizat o realitate care, luata la bani marunti, sta in unele privinte semnificativ mai prost decat cea de la noi.
Intr-o substantiala majoritate, europenii nu sunt deloc entuziasmati de ideea aderarii Romaniei la UE. Daca Tratatul de Aderare ar fi trebuit aprobat prin referendumuri nationale nu am fi avut nici o sansa. In parlamentele tarilor membre lucrurile sunt evident mai simplu de gestionat, dar atmosfera generala de pe continent din acest moment in privinta extinderii Uniunii, mai degraba rezervata, daca nu chiar ostila, a complicat situatia. Toate aceste lucruri sunt importante pentru a intelege contextul politic extern in momentul “accidentului” de la Senat care a dus la respingerea ordonantei de urgenta privind infiintarea Departamentului National Anticoruptie - DNA - ca structura autonoma in cadrul Parchetului General, cu atributiuni extinse in ceea ce priveste anchetarea demnitarilor in raport cu fostul PNA, pe care l-a inlocuit.
Orice evolutii interne percepute ca blocheaza lupta anticoruptie, iar ultimul vot din Senat exact asa este vazut, pot avea consecinte severe. Desi curentul general de la nivelul Comisiei Europene este in general favorabil aderarii Romaniei incepand cu 1 ianuarie 2007, astfel de intamplari pot da totul peste cap, pentru ca Raportul de monitorizare din aprilie nu are cum sa nu le consemneze. Ceea ce riscam nu e doar amanarea aderarii cu un an. S-ar crea astfel pretextul ca intr-una din tarile membre ale UE sa se blocheze ratificarea tratatului pe termen nedefinit. Cum s-a intamplat cu Constitutia europeana dupa ce Franta si Olanda au respins-o. Asa se explica de ce si Comisia Europeana, si ambasadorul Marii Britanii, a carui tara este unul dintre principalii sustinatori ai Romaniei in procesul de aderare la UE, dar si cel austriac au reactionat imediat. Daca se creeaza senzatia in exterior ca asistam la un regres in lupta anticoruptie, capacitatea actorilor politici care ne sprijina de a presa pentru finalizarea procesului de aderare este aproape total compromisa.
Sigur, ne putem intreba de ce senatorii, mai ales cei ai puterii, nu au tinut cont de toate aceste elemente atunci cand au votat asa cum au votat joia trecuta. Pentru ca povestea cu neatentia la vot si absentii rataciti pe culoare e evident cusuta cu ata alba. Dupa cum nici consecintele votului nu le erau straine, din moment ce senatorii puterii care au dorit sa mineze ordonanta au recurs la tot felul de smecherii, incercand sa pareze efectele politice ale unei decizii previzibil nepopulare. Cei care se arata indignati, spunand ca au votat “cum trebuie” la votul final, ascund faptul ca momentul decisiv se consumase anterior, cand multi dintre ei au votat in favoarea supunerii ordonantei la vot, desi era limpede ca aritmetica raportului de forte din Senat din acel moment ducea inevitabil la respingerea acesteia.
Motivatia finala a gestului lor poate fi mai complicata, dar e limpede ca exista o lipsa generala de entuziasm in parlament fata de mentinerea unui DNA activ si cu atributii extinse in privinta anchetarii demnitarilor. Desi discursul public face trimiteri la chestiuni de principiu, explicatiile pot fi gasite descifrand ADN-ul carierei politice a celor mai multi dintre parlamentari. Un ADN cu destule pete si semne de intrebare. Multi dintre cei care joi au sabotat votul din Senat s-au opus anul trecut si adoptarii noului format pentru declaratiile de avere si de interese. Ceea ce nu inseamna insa neaparat ca nu pot fi formulate si rezerve de fond fata de maniera in care este conceput si actioneaza DNA, care lasa loc pentru abuzuri atunci cand persoanele aflate la manetele de comanda nu sunt de buna-credinta. Numai ca, din nou, trebuie sa privim lucrurile in context. Avalansa de cazuri de demnitari pusi sub acuzare poate parea nefireasca, dar vine dupa o lunga perioada in care gunoiul a fost dosit sub pres, in timp ce, la Bruxelles, Comisia Europeana are nevoie ca de aer de evolutii incurajatoare in planul luptei impotriva coruptiei pentru crucialul Raport de monitorizare din aprilie.
Foarte probabil ca interventia presedintelui Basescu si presiunile enorme coroborate din partea societatii civile, opiniei publice in general, mass-media si mai ales cele venite din exterior vor face ca aceasta criza majora sa fie depasita. Dincolo insa de toate aceste lucruri, raman cateva lectii importante de insusit, de toate partile. Si pentru Monica Macovei, care trebuie sa invete si sa-si atraga mai multi aliati pentru promovarea reformelor din justitie, dar si sa foloseasca din timp media pentru a crea o presiune politica in stare sa impiedice tipul de derapaje la care am asistat recent in Senat. Si pentru parlamentarii de toate culorile, care nu par inca capabili sa realizeze costurile politice carora trebuie sa le faca fata cand adopta astfel de atitudini. Pentru ca afectati nu sunt doar senatorii si deputatii in mod individual, ci si parlamentul in ansamblul, lucru de care cei in cauza se plang tot timpul dar de care sunt in cea mai mare parte responsabili.
In fine, ultima lectie importanta e aceea ca atat autoritatile, cat si societatea romaneasca in ansamblu trebuie sa realizam gravitatea handicapului de imagine pe care il avem de suportat in spatiul UE. Or fi venind tot felul de comisari europeni sau de ministri de Externe la Bucuresti, dar Romania ramane o mare si ingrijoratoare gaura neagra pentru mass-media si opinia publica din tarile Uniunii. Ceea ce ne face vulnerabili si ne pune intr-o situatie evident inconfortabila.
