De același autor
Percepția negativă și criticile față de reuniunea de la Davos, în cadrul căreia vicepremierul chinez Liu He a anunțat dorința Beijingului de „re-globalizare”, au căpătat o tot mai mare amploare, pe măsură ce propunerile avansate în timpul discuțiilor din cadrul forumului s-au transformat într-o agendă radicală de inginerie socială, motivată de titanica luptă cu „schimbările climatice”.
„Cerul de deasupra Davosului este brăzdat de avioane private care îi aduc pe miliardarii care vin pentru a deplânge problemele create de schimbările climatice și, așa după cum am aflat de la trimisul american pentru climă, John Kerry, să «salveaze planeta»”, își începe relatarea de la fața locului cunoscutul politolog american Walter Russell Mead. „Ambuteiaje care blochează străzile, controale de securitate la fiecare hotel, petreceri non-stop și recepții în tot orașul - Forumul Economic Mondial a revenit”. În format LIVE, pentru că din cauza pandemiei ultimele ediții s-au desfășurat online. Cotidianele Daily Mail și New York Post adaugă pe listă o selecție de „call girls” care oferă „servicii esențiale” unora dintre participanții de top.
Samuel Huntington este creditat cu introducerea sintagmei oamenii Davos, pentru a descrie membrii elitei mondiale care, spunea el, „au puțin apetit pentru loialitatea națională, văd granițele ca pe niște obstacole care, din fericire, dispar și guvernele naționale ca reziduuri din trecut a căror singură funcție utilă este de a facilita operațiunile globale ale acestei elite”.
Percepția negativă la adresa reuniunilor anuale de la Davos, care era oricum în creștere de ceva vreme, a ajuns în acest an la apogeu. Probabil unele acuze sunt exagerate. Dar ecartul dintre opulența reuniunii și mesajele transmise populației din spațiul occidental, pentru că în afara acestuia mai nimeni nu le ia în serios, căreia i se cere să-și schimbe radical stilul de viață, fie pentru a „salva planeta”, fie pentru a „lupta cu pandemia”, a alimentat acuza de ipocrizie la adresa participanților.
„Realitatea este că balivernele marca Davos sunt ușor de ironizat. Nu este vorba doar de amestecul discordant, dar neîncetat, de semnalizare a «virtuții verzi» și a «consumului ostentativ»”, mai scrie Walter Russell Mead. „Și deși auzi aici mai multe discuții despre «răul inegalităților» decât oriunde în altă parte, cu excepția Birourilor de Diversitate ale universităților americane, la Davos toată lumea poartă o insignă care îi delimitează precis locul într-o ierarhie elaborată și inflexibilă”.
În ultimii ani, pentru elitele corporatiste de la Davos dușmanul nu mai este stânga tradițională, care era criticul tradițional al reuniunii. Din contra, stânga progresistă care i-a luat în bună măsură locul acesteia din urmă este un aliat în lupta împotriva „populismului de dreapta”, etichetă care se aplică aproape oricărei formațiuni conservatoare, de la Partidul Republican la partidul Giorgiei Meloni în Italia. Punctul exprimat de mulți dintre cei prezenți la Davos este că schimbările climatice riscă să provoace sfârșitul civilizației umane, motiv pentru care cei care nu împărtășesc o astfel de opinie nu sunt doar oponenți politici, ci și „exponenți ai răului” cu care sunt în război.
Însă lucrurile pot scăpa de sub control. Printre cei mai mari critici ai reuniunii, unde s-a alăturat unei manifestații de protest, a fost chiar Greta Thunberg, figura-simbol a luptei pentru „salvarea planetei”, plimbată în ultimii ani pe mai toate marile scene politice ale lumii, de la ONU la Parlamentul European. Ea și-a schimbat, de altfel, discursul, nu se mai limitează la lupta cu schimbările climatice. Într-o apariție la Londra, în noiembrie anul trecut, prilejuită de lansarea cărții „The Climate Book”, Greta Thunberg s-a pronunțat împotriva capitalismului occidental, „rasist și opresiv”, care promovează „creșterea economică” (trecerea la un model de „descreștere economică” a fost, de altfel, o idee vehiculată și la Davos). Un „sistem definit de colonialism, imperialism, opresiune și genocid de către așa-numitul Nord global pentru a acumula bogății care încă ne modelează ordinea mondială actuală”. Ceea ce i-a făcut pe unii să remarce că Greta urăște pur și simplu capitalismul, pentru motive care nu au nimic de a face cu schimbările climatice. Iar într-o reacție pe Twitter, jurnalistul american Michael Shellenberger sublinia că „întregul sistem capitalist”, la care s-a referit Greta Thunberg, a dus la excedente alimentare mai mari decât oricând în istorie, speranța medie de viață a oamenilor a crescut în ultimii 150 de ani de la 30 la 70 de ani și a scăzut dramatic numărul total de decese cauzate de dezastre naturale. Însă e puțin probabil ca astfel de realități factuale să schimbe opiniile Gretei sau pe ale celor cu care împărtășește aceleași convingeri ideologice.
Soluții confuze și nerealiste
Din interiorul amplei rețele de influență WEF, construită de-a lungul a cinci decenii de către Karl Schwab, lucrurile se văd bineînțeles cu totul diferit. „Avem nevoie de Davos mai mult ca niciodată”, scria pe site-ul său corporația McKinsey în anticiparea evenimentului. Pe un ton aproape liric. Locul în care „o dată pe an, acești lideri și gânditori globali se întâlnesc pentru a redescoperi bucuria dezbaterilor și a legăturilor întâmplătoare, într-un spirit de deschidere și de curiozitate benefică. Ideile și relațiile create săptămâna viitoare ar putea fi semințele unor noi colaborări care să rezolve probleme care, altfel, par aproape imposibil de rezolvat”. Nimic surprinzător. McKinsey, o firmă veche de aproape o sută de ani, care oferă servicii globale de consultanță de management și are pe lângă succese și o serie de eșecuri monumentale, cu K-Mart, General Motors și Enron, se identifică practic cu globalizarea, despre care spune că nu trebuie abandonată, ci „reimaginată” prin „diversificare”, nu prin „decuplare”. În ce măsură poate fi posibil acest lucru în economia noului Război Rece? Iată o întrebare al cărui răspuns nu îl vom găsi sigur la Davos, ci la Washington, Beijing, Moscova sau Teheran.
Vocabularul WEF conține câteva sintagme obligatorii: sustenabilitate, un viitor „net-zero” (e vorba de eliminarea completă a emisiilor de carbon), obiectiv pentru care, s-a spus la Davos, ar trebui cam 3,5 trilioane de dolari pe an în plus peste ceea ce se cheltuiește acum. Și nu putea, desigur, să lipsească incluziunea, cu paritatea de gen și diversitatea etnică. Cei care trebuie să decidă în privința celor 3,5 trilioane de dolari pe an în plus, adunații la Davos, guvernanți sau corporatiști, nu ar avea de ce să fie neapărat reticenți, la urma urmei cheltuiesc, vorba doamnei Thatcher, „banii altora”. Problema e că în condițiile datoriilor publice explodate (Statele Unite, unde datoria publică a ajuns la 31,5 trilioane de dolari, au ajuns să plătească 520 de miliarde de dolari pe an doar serviciul datoriei), banii sunt tot mai greu de găsit.
Dincolo de felul în care privim gravitatea amenințărilor climatice, problema e că soluțiile vehiculate la Davos sunt confuze și nerealiste, precum demonizarea combustibililor fosili și apelurile pentru blocarea finanțării acestei industrii, așa cum cere Al Gore, în condițiile în care regenerabilele nu sunt în măsură să asigure sustenabilitatea energetică. În plus, sunt profund nepopulare. „Toate acestea explică în mare măsură de ce elitele climatice de la Davos continuă să întâmpine rezistență din partea oamenilor de rând, care ar trebui să suporte povara economică”, remarcă un editorial din Wall Street Journal. „Nimeni nu vrea să se înroleze sau să plătească pentru un război pe care generalii săi habar nu au cum să îl câștige și nu dispun nici de mijloacele necesare pentru a o face.”
În afară de asta, acest obiectiv „net-zero” nu numai că este imposibil de obținut, chiar dacă Occidentul ar decide să se sinucidă economic, pentru că în cazul Chinei, emisiile sunt cu 60% mai mari decât cele cumulate ale Statelor Unite și Europei, iar dacă luăm în calcul și India, procentul crește spectaculos. În fapt, despre China s-a vorbit în bună măsură doar elogios – scoțându-se în evidență faptul că este cel mai mare producător de regenerabile, trecându-se tacit peste faptul că dă în folosință câte o centrală pe cărbune pe săptămână. O posibilă explicație ar putea fi aceea că printre sponsorii generoși ai reuniunii de la Davos se află câteva corporații chinezești.
Delegația chineză a fost condusă de vicepremierul Liu He, absolvent al Harvard’s Kennedy School of Government. Alegerea lui Liu He, un liberal în plan economic printre liderii chinezi, este în sine un indiciu al ofensivei de șarm a Beijingului, al cărui mesaj de fond, care nu putea să fie primit decât cu entuziasm la Davos, este acela că Beijingul e gata să se întoarcă la epoca de aur din trecut, când se „făceau bani împreună”. Liu He a pledat pentru „re-globalizarea economică”, semnalând astfel faptul că țara sa dorește să redevină un susținător al ordinii globale promovate la Davos mai degrabă, decât al puterii revizioniste hotărâte să o răstoarne, așa cum anunța Xi Jinping alături de Vladimir Putin cu doar un an în urmă.
Numai că dincolo de vorbele frumoase ale lui Liu He, care, de altfel, în curând va părăsi poziția de vicepremier, atunci când va fi instalat un nou guvern la Beijing, realitatea geopolitică a momentului a rămas aceeași. China și Rusia rămân în aceeași strânsă alianță, la fel amenințările la adresa Taiwanului, și pare destul de riscant să crezi în promisiunile Partidului Comunist Chinez, care a încălcat grosolan tratatul semnat cu Marea Britanie în privința Hong Kongului. //
