De același autor
In mod probabil cu totul neasteptat pentru el, fantomele trecutului, mineriada din iunie 1990, dar si evenimentele din decembrie 1989 il urmaresc, iata, pe Ion Iliescu si dupa 15 ani. Subiecte ingropate pana in 1997 au revenit in actualitate imediat dupa ce PDSR a pierdut temporar puterea. Si nu e vorba doar de mineriade, de momentele legate de rasturnarea de la putere a cuplului Ceausescu, de circumstantele executiei celor doi sau de prea numeroasele semne de intrebare ramase inca fara raspuns de atunci, ci si de multe altele acumulate pana in 1996. Lucrurile nu au mers insa prea departe, semn ca multe dintre parghiile de putere din stat ramasesera ferm sub controlul partidului d-lui Iliescu. Actiunile demarate atunci in justitie au avut viata scurta si s-au diluat de-a dreptul, mai ales dupa ce erodarea guvernarii CDR s-a accentuat dupa interventia NATO in Kosovo, de la inceputul anului 1999, o interventie sprijinita fara echivoc de la Bucuresti, care, in paranteza fie spus, a deschis calea integrarii in NATO si a inceperii negocierilor oficiale de aderare a Romaniei la UE.
La 15 ani de la evenimentele din Piata Universitatii, dincolo de detalii si chiar de stabilirea vinovatiilor, ramane o intrebare esentiala: cat de mult a supravietuit din sistemul care in buna masura, de 15 ani incoace, a detinut cu adevarat fraiele puterii in tara? Romania a intrat de un an si jumatate in NATO si va adera probabil in curand la Uniunea Europeana. Cu toate acestea, ca la un aisberg, o parte substantiala a puterii a ramas in toata aceasta perioada bine camuflata, in adancuri. Un singur exemplu: a fost nevoie de scandalul jurnalistilor ostatici pentru a vorbi, in fine, ceva mai mult, de filiera araba din serviciile secrete romanesti sau de legaturile suspecte ale acestei retele cu oameni importanti din PSD.
Subiectele ingropate si dezgropate periodic ne reamintesc ca pana la urma nimic nu descrie mai bine starea reala a institutiilor romanesti decat acest gen de false, inselatoare sprinturi postelectorale, inclusiv in justitie, urmate de replieri strategice prin care se castiga timp pana cand uzura inerenta oricarei guvernari ajunge sa blocheze cu totul orice initiative care ar putea afecta in mod substantial interesele cercurilor de influenta politico-financiare instalate la manetele de comanda ale tarii dupa rasturnarea regimului comunist. Asa s-a intamplat in 1997. Si exista semne ca lucrurile s-ar putea repeta acum, in 2005, chiar daca multe s-au schimbat intre timp. Iata, dupa cazul Dinu Patriciu, magistratii infirma si in cel al lui Dumitru Sechelariu solutia de retinere in arest solicitata de Parchet. Si asta la scurta vreme dupa ce nici mandatul de arestare pe numele lui Corneliu Iacobov nu a mai fost prelungit.,br>
Acest balet public din justitia autohtona, cu arestari spectaculoase televizate urmate de eliberari la fel de mediatizate, are efecte dintre cele mai nocive si nu face decat sa decredibilizeze si mai mult institutii esentiale intr-un stat de drept. In aceste conditii, e greu de spus daca arestarile se fac prea usor, cu o slaba sustinere probatorie si sub impuls politic sau, din contra, magistratii obstructioneaza de fapt lupta anticoruptie, atunci cand decid sa elibereze nejustificat persoane considerate a fi mari rechini la nivelul opiniei publice. Cu atatea semne de intrebare, ofensiva anticoruptie risca sa fie din nou pusa intre paranteze.
Dar aceasta este partea vizibila. Bataliile se consuma in culise. Prima e cea pentru aprobarea pachetului de reforma din justitie, care risca sa demoleze redute atent construite de PSD in ultimii ani, de la componenta Curtii Constitutionale, unde 6 din cei 9 judecatori sunt oameni strans asociati fostului partid de guvernamant, pana la structura actuala si competentele Consiliului Superior al Magistraturii. Cea de-a doua batalie, cu o miza la fel de mare, se da pentru controlul serviciilor secrete. Reactiile celor vizati direct de acest gen de schimbari merg de la obedienta neconditionata in incercarea de supravietuire pana la regruparea in jurul nucleului politic al PSD, in cautarea protectiei pe care acesta ar putea eventual sa le-o ofere.
Cum peste infruntarea previzibila dintre noua si vechea putere, se contureaza tot mai mult la orizont o competitie deschisa intre presedintele Traian Basescu si premierul Tariceanu, iar, pe de alta parte, relatia lui Ion Iliescu cu partidul pe care l-a fondat s-a racit considerabil pana la pragul de rupere, orice demers care incearca sa citeasca si sa interpreteze multe dintre evolutiile din ultimul timp din societatea romaneasca se loveste de inevitabile complicatii. Pentru ca aceste batalii multiple antreneaza, cu siguranta, si principalele structuri de influenta din tara. Dintre cele institutionale, dar si dintre cele informale. De aceea, nu pot fi excluse nici aliantele neasteptate si nici unele targuri facute in culise. Logica jocului de putere face astfel de aranjamente aproape inevitabile. Intrebarea fundamentala este insa aceea daca noua putere va reusi, chiar si folosind necesare compromisuri tactice cu astfel de structuri, sa modernizeze tara, sa o transforme radical, sa o elibereze de modelul de guvernare instituit acum 15 ani de regimul Ion Iliescu sau, din nou, va sfarsi si ea prin a deveni prizoniera acestora. Abia atunci am putea pune cu adevarat punct final unei epoci marcate iremediabil de evenimentele din 13-15 iunie 1990.
