America în capcana crizei coreene

Este foarte puțin probabil ca politica adoptată la nivelul Casei Albe să rezolve criza coreeană.

Alexandru Lazescu 19.04.2017

De același autor

 

O fotografie din octombrie 2000 o arată pe Madeleine Albright, secretarul de stat ame­rican din acea perioadă, ciocnind cor­dial un pahar de șampanie cu liderul su­prem nord-coreean de atunci, Kim Jong Il, tatăl lui Kim Jong Un. Atmosfera nu poate fi mai diferită la 16 ani și jumătate distanță. Declarații belicoase, ar­ti­co­le alarmiste de presă și ana­lize sumbre ale ex­perților avansează inclusiv ideea unui conflict catastrofal în peninsula coreeană, cu po­tențiale repercusiuni geo­po­litice globale. Temerile fiind în mare par­te alimentate de impactul „com­por­ta­men­tului impredictibil“ nu doar al lui Kim Jong Un, ci și cel al lui Donald Trump.

 

Oricum, indiferent cum am privi lu­cru­rile, politica externă a Statelor Unite pare să fi devenit captivă „crizei coreene“. Am asistat în ultimele săptămâni la un ade­vărat desant politic de nivel înalt pe tra­seul Seul-Tokyo–Beijing, ultimul ajuns în regiune fiind vicepreședintele Pence, care, la fel ca predecesorii săi, James Mattis, șeful Pentagonului, și secretarul de stat Rex Tillerson, a ținut să avertizeze regimul de la Phenian că era „răbdării strategice“ s-a sfârșit. Și ca mesajul să fie cât mai con­vingător, se face adesea trimitere la atacul cu rachetele Tomahawk care au lovit re­cent un aeroport militar din Siria. De alt­fel, McMaster, consilierul prezidențial pe­n­tru securitate națională, a mai ținut să rei­te­reze, cu subînțeles, preferința Ad­mi­nis­trației Trump pentru „acțiuni militare neanunțate“.

 

Criza coreeană pare să fi captat în bună mă­sură atenția Casei Albe nu doar în ra­port cu chestiunea relațiilor cu Rusia, ci chiar a luptei împotriva ISIS. E o deplasare cu 180 de grade față de vi­ziunea candidatului Trump, care îndemna Coreea de Sud și Japonia să se des­cur­ce mai degrabă singure, in­clusiv prin apelul la arme nucleare. Regimul de la Phe­nian are o armată de 1 mi­lion de oameni, iar Seu­lul, un oraș de 22 milioane, se află la doar 40 km de gra­niță, în bătaia artileriei nord-coreene. În aceste condiții, e greu de văzut cum arată în realitate „opțiunile“ americane, cel puțin din punct de vedere militar.

 

În plus, situația politică internă din Co­reea de Sud s-a schimbat semnificativ du­pă demiterea fostului președinte Park Ge­un-hye, apropiată de Statele Unite și o adeptă a unei linii dure față de Phenian. Pe 9 mai vor fi alegeri prezidențiale și aces­tea ar putea fi câștigate de Moon Jae-in, un candidat stângist cu o viziune fun­da­mental diferită, evident, și pe placul Co­reei de Nord și al Chinei. E drept că, sur­prinzător, o cursă electorală care părea ad­judecată de Moon a devenit între timp im­predictibilă. Ahn Cheol-soo, un candidat centrist cu poziții mai echilibrate, care, de pildă, favorizează, spre deosebire de Moon, amplasarea sistemului antirachetă THAAD, a ajuns aproape la paritate în son­daje. În mod ironic, se pare că acesta a beneficiat de reacția negativă din opinia pu­blică față de demersul Chinei, care a în­cercat prin presiuni comerciale să de­ter­mine Seulul să renunțe la THAAD.

 

În fapt, retorica agresivă a noii admi­nis­tra­ții vizează mai degrabă China, în speranța că Beijingul va presa Coreea de Nord, ale cărei schimburi comerciale sunt în pro­por­ție de aproape 90% cu China, să renunțe la politica de înarmare nucleară. Trump a dat chiar de înțeles că e gata să-și nuan­țe­ze semnificativ poziția în chestiunea de­ficitului comercial al Americii în relația cu China, un alt punct esențial pe agenda cam­paniei sale electorale.

 

Însă e puțin probabil ca acest tip de abor­dare să aibă succes. În primul rând, pen­tru că Phenianul nu va ceda niciun pas în privința armelor nucleare, pe care le con­sideră esențiale pentru supraviețuirea regi­mului dinastic. A lăsat să se înțeleagă asta cât se poate de explicit într-un comunicat ofi­cial din ianuarie 2017, prilejuit de efec­tuarea unui test militar balistic, când s-a referit la soarta lui Muammar Gaddafi și Saddam Hussein, care au renunțat la un moment dat la descurajarea nucleară. Kim Jong Un nu va ceda, chiar dacă Beijingul i-ar cere imperativ acest lucru. De altfel, se apreciază că prin execuțiile unor înalți oficiali, inclusiv a unchiului său, Kim a dorit să elimine tabăra cu legături prea strân­se cu Beijingul, temându-se de un eventual scenariu precum cel utilizat de Gorbaciov în Europa de Est.

 

În al doilea rând, chiar dacă nu-l agreează pe actualul dictator de la Phenian, China vede în Coreea de Nord un „scandalagiu util“ care încurcă America și Japonia și ți­ne în șah permanent Coreea de Sud, lă­sân­du-i astfel un mult mai mare spațiu de ma­nevră în politica sa de eliminare trep­tată a influenței americane din Asia. Bei­jingul sprijină formal sancțiunile inter­na­ționale împotriva Coreei de Nord, însă în ultimii 15 ani nivelul schimburilor comer­ciale bilaterale a crescut de 10 ori! „China este expertă în a face concesii cosmetice, fără a se îndepărta de ceea ce consideră a fi interesul său național pe termen lung“, spunea recent un editorial al WSJ. Care este acela de a-i ține cât mai mult pe americani prizonieri ai „conflictului co­reean“

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22