De același autor
În noiembrie 1979, în plin Război Rece, Jeane Kirkpatrick, care avea să joace un rol important în conturarea politicii externe americane în perioada președinției lui Ronald Reagan, publica în Commentary un eseu, „Dictaturi și duble standarde”, devenit ulterior celebru. Și, de fapt, foarte actual dacă ne raportăm la această perioadă în care suntem în realitate într-un alt Război Rece, chiar dacă unul diferit de primul. Jeane Kirkpatrick critica opțiunile și poziționările de politică externă ale administrației Jimmy Carter, cu trimitere în mod special la abordarea crizelor din Iran și Nicaragua, dar și ceea ce avea să devină firul roșu al politicii Statelor Unite după 1990, credința că este posibil „să impui democrația în lume, în orice moment, oriunde, indiferent de circumstanțe” și că în mod inevitabil vom ajunge la o comunitate mondială a națiunilor care vor împărtăși idealuri comune. Ea face trimitere la conceptul de „umanism rațional” introdus de Zbigniew Brzezinski, consilierul pentru Securitate Națională al lui Jimmy Carter, în care preocuparea pentru „supremația națională” va fi înlocuită de „perspective globale”, iar problemele vor fi văzute drept „chestiuni umane” mai degrabă decât „confruntări politice”. „Vechiul format al politicii internaționale – cu sfere de influență, alianțe militare între state naționale, ficțiunea suveranității, conflicte doctrinare născute din crizele secolului al XIX-lea – nu mai este compatibil cu realitatea actuală”, scrie Jeane Kirkpatrick, rezumând viziunea de politică externă adoptată atunci la Washington.
Cât despre dublul standard la care ea face trimitere în articol, acesta a rămas neschimbat în întreaga jumătate de veac care s-a scurs de atunci. Este vorba de maniera în care stânga liberală, extrem de influentă în Occident, în zona academică, în cercurile intelectuale și în mass-media, a reușit să impună standarde diferite pentru a caracteriza regimurile autocratice de dreapta în raport cu sistemele totalitare comuniste. O asimetrie relevată și de Aviezer Tucker într-un articolapărut în The American Interest. Deși dictaturile comuniste din Rusia, China, Cambodgia, Coreea de Nord sau Cuba au pe conștiință zeci de milioane de morți, acestea au fost tratate cu mult mai mare îngăduință decât regimurile autocratice ale generalului Pinochet în Chile sau ale lui Franco în Spania, care, deși represive, au lăsat în urmă un număr semnificativ mai mic de victime. Am văzut asta chiar recent și în Venezuela, unde criticile la adresa regimului corupt și violent al lui Maduro, urmașul lui Hugo Chavez, sprijinit pe față de trupe de securitate cubaneze, au fost relativ palide și acum au cam dispărut cu totul. În fapt, o serie de politicieni democrați din Statele Unite, Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică Externă, sau liderii partidului Podemos din Spania, aflat la guvernare, s-au grăbit să-l atace pe președintele Trump pentru sprijinul său explicit pentru opoziția din Venezuela mai degrabă decât pe Maduro. Hugo Chavez și Castro au fost priviți, de altfel, cu multă simpatie de numeroase personalități din Occident, precum economistul de Premiu Nobel, Joseph Stiglitz, sau Ken Livingstone, fostul primar al Londrei.
La 50 de ani distanță, o stângă liberală, tot mai radicalizată, domină în prezent categoric America nu doar în plan politic, ci și spațiul universitar, pe cel cultural, o bună parte din mass-media și din structurile federale, inclusiv eșaloanele superioare din FBI sau armată, și se bucură de sprijinul explicit și tranșant al Big Tech și al multor mari corporații. Deși noua administrație s-a remarcat mai ales prin politicile radicale promovate pe plan intern, în deplin contrast cu promisiunile de moderație și spirit unificator din campanie, au apărut inevitabil schimbări semnificative și în ceea ce privește politica externă. Și din dorința de a rejecta abordările din perioada administrației Trump, dar și datorită viziunii descrise anterior de Jeane Kirkpatrick pe care Elbridge Colby, un fost înalt oficial în Pentagon, o numea „romantică”. Aceea de a reveni la ideea promovării democrației liberale pe glob într-un „concert al democrațiilor” pentru contracararea puterilor revizioniste, China și Rusia, idee enunțată de Joe Biden încă din campania electorală, dar care nu stârnește un mare entuziasm nici măcar printre aliații tradiționali. Europenii din UE, mai ales germanii, au anunțat destul de explicit că preferă să rămână neutri pentru a nu risca să compromită relațiile economice cu Beijingul.
Problema acestei abordări care, cu excepția țărilor din Europa de Est, a dat greș chiar și în perioada de hegemonie americană, dacă ar fi să ne luăm doar după eșecul „Primăverii Arabe” sau cel din Siria, este că vine în contradicție flagrantă cu realitatea geopolitică care a revenit la „normalul istoric”: lupta pentru putere, competiția militară și economică, bătălia pentru sfere de influență. Suntem în situația în care „softpower”-ul, conceptul introdus de Joseph Nye la începutul anilor '90, a devenit tot mai puțin relevant în bătălia geopolitică. China oricum preferă alte metode, de la șantaj economic la „stimulente” acordate guvernelor care în cea mai mare parte a lumii sunt mai mult sau mai puțin autoritare. „Softpower”-ul Statelor Unite este în cădere liberă cu largul sprijin al mass-media și al unor tot mai numeroși politicieni radicali de stânga care vorbesc despre un rasism sistemic în țară, contestă Constituția și reperele fondatoare ale republicii și aplaudă jafurile și violențele instigate de mișcări ca BLM sau Antifa. Cât despre Uniunea Europeană, Nord Stream-ul și semnarea unui mare acord comercial și de investiții cu China, de unde și reticența de a condamna cât de cât mai substanțial represiunea din Hong Kong, au expus o dată în plus distanța dintre declarațiile de principiu și acțiunile concrete. Oricum rolul marginal jucat de UE, care se autodescrie drept o „softpower superpower”, în conflictul din Siria, în relația cu Turcia sau Iranul, arată că acest tip de influență nu mai impresionează pe nimeni.
Dinamica evoluțiilor din Orientul Mijlociu ilustrează impasul în care ajung abordările, altfel lăudabile, promovate de administrația Biden la contactul cu realitatea de pe teren. După ce Casa Albă s-a arătat dispusă să reia negocierile cu Iranul, a răcit relațiile cu Israelul, între altele și ca o reacție la relațiile foarte cordiale dintre Donald Trump și Bibi Netanyahu, și a criticat Arabia Saudită pe tema drepturilor omului. Rusia și China s-au grăbit să exploateze oportunitățile oferite de noul context. Serghei Lavrov a făcut imediat o vizită în zona Golfului și în Turcia, prilej pentru a sublinia bunele relații dintre Moscova și regatul Saudit. Iar la scurtă distanță a făcut un tur al regiunii și ministrul de externe chinez, Wang Yi. China vrea astfel să se prezinte drept o alternativă la Statele Unite în regiune și un sprijin în fața criticilor occidentale privind situația drepturilor omului din țările respective,scrieziarul South China Morning Post din Singapore. Făcând asta, Beijingul vrea să consolideze un larg front internațional care să respingă criticile occidentale față de represiunea uighurilor din Xianjing, pe care le consideră nejustificate și un amestec inacceptabil în afacerile sale interne.
Un sprijin cu atât mai convingător, cu cît este vorba de țări musulmane (uighurii sunt musulmani). De altfel, Wang Yi a ținut să precizeze în repetate rînduri în cursul vizitei sale că țările din regiune sprijină politicile sale în Xianjing și Hong Kong. Adăugând că la o întrunire recentă a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (din care Donald Trump a scos Statele Unite, decizie pe care acum Joe Biden vrea să o reverseze), printre cele 64 de țări semnatare ale unei rezoluții de sprijin în favoarea politicii chineze în regiunea locuită de uighuri s-au aflat și 21 de țări arabe. Un succes marcant al Beijingului, care în opinia experților în materie se datorează atitudinii Chinei în privința drepturilor omului și poziției sale de principal partener comercial și cumpărător de petrol. Inclusiv Erdogan, care inițial exprimase critici față de situația uighurilor, a preferat să ignore chestiunea. Interesele comerciale, investițiile chineze importante, vaccinurile anti-COVID livrate Turciei au avut cîștig de cauză în fața principiilor și îngrijorărilor față de soarta fraților musulmani. Țările respective știu că nu poți irita China, așa cum ești obișnuit să o faci cînd e vorba de țările occidentale, pentru că riști imediat represalii economice.
Puse cap la cap, toate aceste evoluții ilustrează lipsa de realism a abordărilor americane în materie de politică externă. Precum ideea de a relua acordul cu Iranul. Un acord bazat de la început pe o mare naivitate. Aceea că un regim al cărui obiectiv este dominația regională și care își construiește legitimitatea internă prin confruntarea și sfidarea „Marelui Satan”, adică a Statelor Unite, va respecta înțelegerile convenite, care oricum nu se întindeau decît pe cîțiva ani. Cu atît mai mult acum, după ce a Teheranul a semnat un amplu acord cu China pe 25 de ani, în valoare de 400 miliarde $, care prevede în plus, în afară de investiții în infrastructură și asistență în materie de tehnologie, o adâncire a cooperării în plan militar și a schimbului de informații, a merge pe această linie pare complet nerealist.
Pe fondul unei erodări generale a influenței occidentale în lume, administrația Biden descoperă pe zi ce trece că planurile elaborate în timpul campaniei electorale construite pe o viziune distorsionată a lumii din perioada în care America avea un rol dominant global se lovesc de o realitate în care primează interesele în fața principiilor și valorilor. Ceea ce scria Jeane Kirkpatrick în 1979 despre politica externă a administrației Carter, spunând că a eșuat nu din lipsă de bune intenții, ci din lipsa de realism față de natura relațiilor dintre state și din incapacitatea de a o alinia la interesele naționale ale Americii, pare să fie la fel de valabil și acum cu Joe Biden la Casa Albă.
Comentarii 7
LevSt. - 04-22-2021
iar referitor la recentul eveniment, China s-a impuscat singura in picior, actiunea lor doar a produs o regandire noua a relatiilor filipineze cu USA , chiar si in pofida declaratiilor presedintelui Duerte, Filipine se considera din nou Major no-NATO Ally, plus ca, cultural (fara discutii si prin religios) , aceasta tara este mai aproape de occident decat de China, asa ca nu ar fi de mirare ca insasi guvernul filipinez sa ceara stationare de trupe americane pe teritoriul lor si in apele nationale, cea ce simplifica lucrurile...
RăspundeIoan Vlad Nicolau - 04-21-2021
Chiar în halul în care a fost adusă SUA de către aşa zişii "democraţi", nu numai de către cei americani, dar şi de către cei din foarte multe alte naţionalităţi, la care s-a adăugat masivul ajutor infracţional, propagandistic şi electronic Rusesc şi Chinezesc, această ţară rămâne la nivel mondial cel puţin pentru moment, încă cea mai performantă ţară din lume. Vorba lui Trump: Statele Unite rămân, orice s-ar zice şi oricine ar zice, „number one“! Încă!!! Şi ar fi de aşteptat şi de dorit, măcar pentru cei cărora le-a mai rămas încă ceva glagorie în urma intensivelor încercări a le Chinei şi Rusiei de a le spăla creerele printr-o nemai văzută şi ne mai auzită propagandă comunistă, ca SUA să mai rămână încă o cât mai multă vreme în poziţia de lieder al lumii, funcţie pe care a exercitat-o cu succes în tot lungul secolului XX. Asta în cea ce-i priveşte pe cei care ca şi mine, sunt conştienţi de faptul că lumea noastră se află în drumul ei către dracu ştie ce la un un punct de răscruce, de unde a devenit şi devine din ce în ce mai clar, că de aici înainte, din acest moment şi din acest punct istoric, se va decide către încotro o va lua societatea umană. Şi precis, nu există în acest sens şi din acest punct de vedere decât două căi de urmat, o a treia alternativă fiind exclusă. Ori omenirea va merge mai departe pe un drum într-un continuu evolutiv probat şi confirmat istoric, drum ce ne va duce probabil cumva, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat către probabil o formaţiune planetară unică, sau….. lumea va încerca să meargă mai departe pe un drum “inventat” de foarte scurtă vreme, pe la-nceputul secolului XX, apărut exploziv şi probat timp de un secol de către aproape o jumătate de omenire, drum finalizat destul de repede la nivel istoric vorbind şi terminat spectaculos printr-un faliment drastic şi general al tuturor ţărilor care avuseseră ghinionul sau prostia să-l urmeze. Mai scurt şi mai pe-nţeles, ori vom continua să evoluăm către viitor pe drumul normal, bine cunoscut şi temeinic bătătorit probat în ultimele două secole a cea ce numim noi impropriu, dar ca definiţie oarecum clar şi definitoriu “Capitalist”, drum marcat de o filozofie liberală şi o conducere politică democratică, ori la fel ca statele care în secolul XX adoptaseră într-un fel sau altul ideologia marxist-leninistă şi o conducere politică comunistă, ideologie dictatorială care le dusese în pragul falimentului şi a dezastrului economic, drum terminat într-un spectaculos dezastru politico economic spectaculos şi total, dar reluat după o scurtă întrerupere, de către cele două mari state suprvieţuitoare ale falimentului comunismului sovietic, care revenind la vechiul drum marxist leninist inventat şi deja falimentat numai după o scurtă perioadă istorică, încearcă folosindu-se pentru moment de slăbiciunea extremă a occidentului încearcă acuma din nou să arunce lumea pe acelaşi falimentar drum, dar de data asta nu numai jumătate de lume ca pe vremea pleiadei comuniste de după Lenin şi Stalin, ci de data asta întreaga lume, tentând s-o ducă-n dezastru! Deacea ziceam şi consideram că ar fi fost de dorit, pentru cei care am trăit mai mult sau mai puţin ambele “evenimente” a le căror diametral opuse “sisteme” le-am trăit şi suportat pe pielea noastră şi care am reuşit să sesizăm diferenţele majore între cele două sisteme, ca şi de altfel şi pentru pentru cei care au avut şi ma au capacitatea mentală de a deosebi binele de rău şi normalul de anormal, că ar fi pentru omenire vital necesar ca America să-şi continuie prioritatea mondială opunându-se pacostei comuniste şi opunând răului o forţă capabilă să-l stăvilească. Cu asta vreau să spun că mi-ar fi fost mai bine şi m-aş fi simţit mult mai în siguranţă cu Trump la conducerea SUA, în locul acestui necunoscut “democrat”, sărac la vorbă, decolorat până la nu se mai poate, aproape transparent şi parcă mâncat de molii. N-a fost să fie şi nici măcar acuma târziu nu-mi pot da seama totuşi, cum de a fost posibil ca Trump să piardă în faţa acestui…. neânsemnat şi şters om după părerea mea incapabil să-şi onoreze obligaţiile de apărător al normalităţii lumii. Acuma, chiar dacă Stânga Mondială a reuşit să marcheze pentru moment cum, ne cum, un punct prin măsluirea alegerilor americane şi chiar dacă America în mod cu totul neaşteptat, ciudat şi din cale afară de regretabil are astăzi în locul unui Preşedinte hotărât, care ştia ce vrea şi începuse să facă ordine în politica americană şi a lumii, un boşcău ş-o prăvălitură democrată la conducerea ei, un om care nu pare a fi în stare să-şi exercite funcţia asumată de Preşedinte al Statelor Unite şi implicit, nu pare că va fi în stare să se impună ca factor determinant al direcţiei normale de mers economic, politic şi social al omenirii, deabea ieşită din catastrofalul secol XX şi intrată în mileniul III, al cărui prim secol se anunţă tulbure, ba chiar mai periculos şi mai violent ca precedentul, nu avem încotro şi trebuie să acceptăm realitatea aşa cum se prezintă ea pentru moment! După puţinul timp trecut de la preluarea “victorioasă” a preşidenţiei americane şi după puţinul timp în care lumea a putut să-l preţuiască, mental şi fizic pe noul Preşedinte, omul nu prea pare a corespunde aşteptărilor, nici pe departe. Nici a le americanilor şi nici ai celorlalţi cetăţeni conştienţi locuitori ai planetei, care reuşesc să sesizeze că sunt legaţi, ei şi viitorul lor, strâns şi foarte strâns de existenţa sau inexistenţa acestui “Number One”. Omul care actualmente este în vârful primei naţiuni a lumii, chiar dacă a reuşit, după părerea mea şi nu numai a mea, dar şi a multor altor alţi cetăţeni americani, şi ai mapamondului, să ocupe un post de o asemenea importanţă printr-o “minune”, am fi tentaţi să spunem aşa după cum se comportă în rarele şi scurtele sale apariţii publice, nu pare a fi Preşedintele Americii, ci mai degrabă un oarece nime-n lume, deja cu un picior în groapă, aşteaptându-se ca dintr-un moment într-altul să-l aducă şi pe celălalt picior lângă cel deja aflat în groapă, ca s-o-ncheie definitiv cu lumea şi cu situaţia de "prăşădinti" în care singur s-a băgat, situaţie din cauza căreia sunt convins că are remuşcări şi groaznice păreri de rău, dîndu-şi înfine seama numai acum târziu, pe ultima sută de metri, că în actuala conjunctură economică, politică şi militară, lui Bidonului, îi va fi imposibil să scoată la vopsea lumea şi America din situaţia generală în care-s intrate, cârca-i fiind prea slabă pentru a le aduce din nou la o stare cât de cât normală. Aşa cum se pare, eu cred că nea Bideu ăsta aşteaptă de fapt cu dor mărunt şi cu drag în pemptu-i coşcov, să scape de responsabilitatea asumată cu inconştienţă cât mai repede, fie pasând postul în vreun fel oarecare lui "vicili" Harrison, femee de foarte stânga şi de culoare, originală din Bangladeş, ori numai mama dracului ştie de prin ce fel de coclauri o fi având ea rădăcinile, sau poate că şi mai bine pentru el ar fi, ca s-o rezolve printr-un transfer cât mai curând posibil în lumea cealaltă, unde nu-i durere, nici suspin şi unde omul nu mai are niciun fel de responsibilitate, transferând încurcata situaţie în braţele Marelui Boss, care oricum are o cârcă mult mai ţeapănă şi probabil că încă mai poate face oarece minuni care să îndrepte creaţia sa pe drumul ăl drept şi în zone mai senine. Personal, mi-ar fi mai de folos ca omul să dispară cât mai repede, într-un fel oarecare, egal dacă sus în poala Domnului sau jos la fierbinţeală unde de altfel ar merita-o! Şi mi-ar face plăcere să-l văd în subsol fiindcă în urma porcăriilor făcute împreună cu ruşii şi chinejii şi participând din plin la complotul Stîngii, ar merita-o! Facă-se voia Domnului şi dorinţa Lui Belzebut! Chiar dacă cele două voinţe, în general sunt în total dezacord una cu alta fiind diametral opuse, de data asta, în cea ce-l priveşte pe nea Bidon, am dorinţa şi toată speranţa ca cele două intenţii şi virtuale voinţe, să se afle într-o totală şi ne mai văzută concordanţă, astfel încât în cazul lui, problemele administrative a le raiului cât şi cele a le iadului să dispară în totalitate, aşa încât fără birocraţie şi alte miş maşuri politice, să primească un şut în cur, care să-l direcţioneze cu precizie pe o traectorie cât mai scurtă, spre subsolul lumii de dincolo! Chiar dacă ar fi ca SUA, după plecarea actualului să fie automat condusă pentru prima oară în istoria ei de către o femee, care aşa cum spuneam ar fi probabil mai antiamericană decât predecesorul, aterizat pe drept şi înfine, în subsolul lumii de dincolo. În cea ce priveşte fantomatica Europă, lucrurile stau mai clare ca vaca a’ bălţată! Oare încă nu s-a înţeles încă? Nimeni nu vrea sau nu poate să înţeleagă pentru numele lui Dumnezeu, că cea ce se numeşte cu pompă şi pârţoşenie “Uniunea Europeană” nu-i o ţară, nici o federaţie, nici o uniune şi nici măcar n-ar putea fi numită o alianţă!? Că acest aranjament pseudo economico-politic de moment încă nefinalizat, de fapt nu-i nimic altceva decât un proiect început şi neterminat, un avorton? O ceva încă ne mai văzut, cu pretenţii de stat finalizat, care însă n-are un guvern, nici o constituţie, nici armată proprie n-are, graniţe proprii şi nici o limbă oficială comună. Este numai un fel de “astăzi este, mâine nu-i” şi că unicul lucru care o ţine să nu se destrame este o monedă comună realizată printr-un artificiu bancar păgubos şi foarte labil? Că este un avorton menţinut în viaţă numai din necesităţile politice de moment? Un fel de fantomă cu pretenţii de stat, fără a îndeplini însă niciuna din condiţiile care ar fi fost necesare pentru a o putea defini ca stat, aşa cum sunt de exemplu Statele Unite, United Kigsdom, Elveţia, Rusia banditească şi China comunistă? Europa astăzi este un fel de ceva ai cărei membri nu ştiu încotro se duc, ce vor şi în general dacă vor ceva care să semene cu un stat unional sau nu. Asta în cea ce priveşte statele mici şi medii componente. Iar în cea ce le privesc pe cele două mari state cu pretenţii de lideri, Franţa, care deşi este foarte departe de a putea avea pretenţii de leader, dar cu toate astea şi-ar dori o Europă supusă ei, ca stat centralizat, în genul fostelor imperii, având drept conducător un Macron care hai! Treacă de la el şi de la noi ca şeful statului, să nu se numească chiar împărat aşa cum se numise în cele din urmă Napoleon, ci Preşedinte. Da, “Prăşădinti”! Dar cu aceleaşi prerogative pe care le avuseseră Ludovic al XIV-lea, sau Napoleon I-ul, cu toate că flăcăul numai aliură de împărat n-are, ci pare a fi numai un fel de cârpă de folosinţă nedefinită. Şi numai asta ar mai fi lipsit, ca pocalul istoriei să se umple cu ridicol, care de prea plin, să dea pe dinafară. Ca Europa să ajungă un imperiu având-ul drept Prăşădinti- Împărat pe Makrou I-ul! Şi Germania avînd la conducere încă o catastrofală Angela Merkel, care la rândul ei şi-ar dori o ţară mare cât toată Europa, ceva ca un fel de DDR multinaţional, care printr-o alianţă de tip axă, tot aşa cum o mai făcuse odată Germania, dar atunci fusese Berlin-Ankara-Toko şi o murase de tot, dând două falimente de zile mari, acuma însă una nouă, Berlin-Moskova-Peking cu speranţa reânoită că Europa cu Germania-n frunte va domina înfine odată ş-o dată lumea, înlocuind Statele Unite din poziţia de lider, pe care o exercitase cu succes întregul secol XX, vis pe care Germania îl visase de două ori în secolul trecut şi îl murase tot de atâtea ori, transformând visurile în coşmaruri, pe care le trăise nu numai Germania, ci întreaga lume din plin, împreună cu noi încă în viaţă şi încă întregi la minte! Având astfel de politicieni la conducere, astăzi Europa titiubează bălăbănindu-se în istorie ca beţivu’ din gard în gard şi dintr-o groapă-ntr-alta, dându-se drept Uniune Europeană, dar de fapt nefiind nimic, încercând fără convingere şi în mod penibil să se dea mare putere mondială dar ne reuşind altceva, decât să primească batjocura celor doi mari golani şi asasini ai lumii în faţă, care împreună alcătuiesc astăzi într-adevăr o mare putere şi care în lipsa unei Americi puternice conduse de un preşedinte hotărât, conştient şi gata să riposteze nimicitor golanilor lumii îşi bat joc de Franţa, Germania şi de aşa zisa UE, un uriaş economic, dar stând pe picioare de lut, incapabil să răspundă provocărilor neruşinate a le celor două state aşa zis comuniste. Fantomatica UE, dovedindu-se în faţa acestor state de o neputinţă şi o laşitate de nedescris şi de neacceptat la fel cum poate, cu două milenii în urmă se comportase şi capotase Imperiul Roman în faţa hoardelor barbare. Numai că atunci, atât romanii cât şi barbarii existau ca două concepte, două moduri de a exista ca forţă armată şi posibilităţi militare oarecum egale, prezentându-se în faţa istoriei ca două lumi, una mai evoluată este adevărat, dar în minoritate, luptându-se cu alta majoritară şi mult mai primitivă, dar în cea ce priveşte armamenul ca forţe egale. Sabie contra sabie, suliţă contra suliţă şi scut contra scut. Astăzi situaţia este alta. Cu toate că cei mulţi din punct de vedere tehnic sunt într-un uşor dezavantaj încă, iar cei mai din ce în ce mai puţini posedă datorită existenţei SU o oarece supremaţie tenică. Un conflict armat ar putea fi zis tot încă, o soluţie favorabilă părţii civilizate şi liberale. Mai tîrziu…..? Sper să nu-l mai apuc!
RăspundeLevSt. - 04-19-2021
China a pierdut razboiul psihologic si a retras navele din apropierea statului Filipine. Cum a intimidat SUA cu avioanele F-16 (Alina Toma-Luni, 19 Aprilie 2021, ora 20:56) "...Armata Chinei nu se ridica la nivelul US Army, dar Beijingul detine avantajul geografic in regiune..."____-----____ sigur ca avantajul geografic are valoarea sa, insa -sa nu uitam!- ca multe meciuri s-au pierdut pe teren propriu, iar-si mai mult- PM Japonez doar ce a declarat( ca prim vizitator la Casa Alba) ca Japonia este total in agrement cu USA, impotriva Chinei, si -f. important!- Japonia este una dintre acele extrem de putine tari( mai degraba unica), care chiar in 24 ore este in stare sa transforme cel putin 1/2 din intreaga industrie(generala), in una militara...
Răspunde?????? - 04-19-2021
& Dacă ați așeza, domnule Lăzescu, în "topul emisiunilor TVR , ,,Drumuri europene"- a lui Aristide Buhoiu, ,,Spectacolul Lumii' - a lui Ioan Grigorescu, ,,Bucuriile muzicii" ("Serata muzicală TV") - a lui Iosif Sava, „Știință și imaginație"- a lui Alexandru Mironov, ?
Răspunde?????? - 04-15-2021
& Răzvan Theodorescu a obținut totuși ceva mai puține critici la încheierea mandatului de la conducerea TVR, ?
RăspundeLevSt. - 04-14-2021
"...este posibil „să impui democrația în lume, în orice moment, oriunde, indiferent de circumstanțe” și că în mod inevitabil vom ajunge la o comunitate mondială a națiunilor..."____-----____ "Civilizatia, la nevoie se mai si impune", acesta este dictonul pe care l-am folosit de multe ori si in care cred, in fond este baza scheletul celor 7 ani de acasa si clasele primare, cat si indemnul Biblic", Parintii au datoria sa-si struneasca copii si cu nuiaua", practic mai toate realele democratii actuale , au trebuit sa uzeze -macar temporar si din cand in cand- de aceasta "impunere" , si nu este niciun secret ca asta s-a petrecut si la nivel international, insa -la acest nivel- lucrurile capata o alta conotatie, in special prin exploatarea si expunerea greselilor si a abuzurilor inerente operatiunii...Iar la fel de inevitabil " comunitatea natiunilor", va deveni o realitate, practic nu reprezinta nimic altceva , decat INTOARCEREA ACASA, adica -la inceputuri- planeta nu a fost formata pe tari , grupari ideologice sau economice , etc., plus ca, numai intr-o comunitate planetara unicefala, se poate face fata diverselor provocari care -deasemeni- sunt inevitabile, fie ca vor erupe din cauze terestre si umane, fie ca vor veni din spatiul cosmic...Iar actuala "gestionare" a pandemiei, o gestionare ANARHICA si extrem de pagaubitoare, dovedeste ca este nevoie de o aliniere a intregii planete la un sistem comun si unic, altfel efectele vor fi de sute de ori mai catastrofale, posibil chiar total destructive...
Răspundeprofesoru - 04-13-2021
Păi hotărâți-vă: ”ideea de a relua acordul cu Iranul. Un acord bazat de la început pe o mare naivitate.” ”acum, după ce a Teheranul a semnat un amplu acord cu China pe 25 de ani” - e evident că de presiunile (sancțiunile) americane împotriva Iranului profită China. Și atunci, ori una, ori alta: ori vrei să combați China, și atunci îți ameliorezi relațiile cu Iranul (și cu Rusia), ori vrei să combați Iranul și Rusia, și atunci îți asumi trecerea acestora pe orbita Chinei.
Răspunde