De același autor
În noiembrie 1979, în plin Război Rece, Jeane Kirkpatrick, care avea să joace un rol important în conturarea politicii externe americane în perioada președinției lui Ronald Reagan, publica în Commentary un eseu, „Dictaturi și duble standarde”, devenit ulterior celebru. Și, de fapt, foarte actual dacă ne raportăm la această perioadă în care suntem în realitate într-un alt Război Rece, chiar dacă unul diferit de primul. Jeane Kirkpatrick critica opțiunile și poziționările de politică externă ale administrației Jimmy Carter, cu trimitere în mod special la abordarea crizelor din Iran și Nicaragua, dar și ceea ce avea să devină firul roșu al politicii Statelor Unite după 1990, credința că este posibil „să impui democrația în lume, în orice moment, oriunde, indiferent de circumstanțe” și că în mod inevitabil vom ajunge la o comunitate mondială a națiunilor care vor împărtăși idealuri comune. Ea face trimitere la conceptul de „umanism rațional” introdus de Zbigniew Brzezinski, consilierul pentru Securitate Națională al lui Jimmy Carter, în care preocuparea pentru „supremația națională” va fi înlocuită de „perspective globale”, iar problemele vor fi văzute drept „chestiuni umane” mai degrabă decât „confruntări politice”. „Vechiul format al politicii internaționale – cu sfere de influență, alianțe militare între state naționale, ficțiunea suveranității, conflicte doctrinare născute din crizele secolului al XIX-lea – nu mai este compatibil cu realitatea actuală”, scrie Jeane Kirkpatrick, rezumând viziunea de politică externă adoptată atunci la Washington.
Cât despre dublul standard la care ea face trimitere în articol, acesta a rămas neschimbat în întreaga jumătate de veac care s-a scurs de atunci. Este vorba de maniera în care stânga liberală, extrem de influentă în Occident, în zona academică, în cercurile intelectuale și în mass-media, a reușit să impună standarde diferite pentru a caracteriza regimurile autocratice de dreapta în raport cu sistemele totalitare comuniste. O asimetrie relevată și de Aviezer Tucker într-un articol apărut în The American Interest. Deși dictaturile comuniste din Rusia, China, Cambodgia, Coreea de Nord sau Cuba au pe conștiință zeci de milioane de morți, acestea au fost tratate cu mult mai mare îngăduință decât regimurile autocratice ale generalului Pinochet în Chile sau ale lui Franco în Spania, care, deși represive, au lăsat în urmă un număr semnificativ mai mic de victime. Am văzut asta chiar recent și în Venezuela, unde criticile la adresa regimului corupt și violent al lui Maduro, urmașul lui Hugo Chavez, sprijinit pe față de trupe de securitate cubaneze, au fost relativ palide și acum au cam dispărut cu totul. În fapt, o serie de politicieni democrați din Statele Unite, Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică Externă, sau liderii partidului Podemos din Spania, aflat la guvernare, s-au grăbit să-l atace pe președintele Trump pentru sprijinul său explicit pentru opoziția din Venezuela mai degrabă decât pe Maduro. Hugo Chavez și Castro au fost priviți, de altfel, cu multă simpatie de numeroase personalități din Occident, precum economistul de Premiu Nobel, Joseph Stiglitz, sau Ken Livingstone, fostul primar al Londrei.
La 50 de ani distanță, o stângă liberală, tot mai radicalizată, domină în prezent categoric America nu doar în plan politic, ci și spațiul universitar, pe cel cultural, o bună parte din mass-media și din structurile federale, inclusiv eșaloanele superioare din FBI sau armată, și se bucură de sprijinul explicit și tranșant al Big Tech și al multor mari corporații. Deși noua administrație s-a remarcat mai ales prin politicile radicale promovate pe plan intern, în deplin contrast cu promisiunile de moderație și spirit unificator din campanie, au apărut inevitabil schimbări semnificative și în ceea ce privește politica externă. Și din dorința de a rejecta abordările din perioada administrației Trump, dar și datorită viziunii descrise anterior de Jeane Kirkpatrick pe care Elbridge Colby, un fost înalt oficial în Pentagon, o numea „romantică”. Aceea de a reveni la ideea promovării democrației liberale pe glob într-un „concert al democrațiilor” pentru contracararea puterilor revizioniste, China și Rusia, idee enunțată de Joe Biden încă din campania electorală, dar care nu stârnește un mare entuziasm nici măcar printre aliații tradiționali. Europenii din UE, mai ales germanii, au anunțat destul de explicit că preferă să rămână neutri pentru a nu risca să compromită relațiile economice cu Beijingul.
Problema acestei abordări care, cu excepția țărilor din Europa de Est, a dat greș chiar și în perioada de hegemonie americană, dacă ar fi să ne luăm doar după eșecul „Primăverii Arabe” sau cel din Siria, este că vine în contradicție flagrantă cu realitatea geopolitică care a revenit la „normalul istoric”: lupta pentru putere, competiția militară și economică, bătălia pentru sfere de influență. Suntem în situația în care „softpower”-ul, conceptul introdus de Joseph Nye la începutul anilor '90, a devenit tot mai puțin relevant în bătălia geopolitică. China oricum preferă alte metode, de la șantaj economic la „stimulente” acordate guvernelor care în cea mai mare parte a lumii sunt mai mult sau mai puțin autoritare. „Softpower”-ul Statelor Unite este în cădere liberă cu largul sprijin al mass-media și al unor tot mai numeroși politicieni radicali de stânga care vorbesc despre un rasism sistemic în țară, contestă Constituția și reperele fondatoare ale republicii și aplaudă jafurile și violențele instigate de mișcări ca BLM sau Antifa. Cât despre Uniunea Europeană, Nord Stream-ul și semnarea unui mare acord comercial și de investiții cu China, de unde și reticența de a condamna cât de cât mai substanțial represiunea din Hong Kong, au expus o dată în plus distanța dintre declarațiile de principiu și acțiunile concrete. Oricum rolul marginal jucat de UE, care se autodescrie drept o „softpower superpower”, în conflictul din Siria, în relația cu Turcia sau Iranul, arată că acest tip de influență nu mai impresionează pe nimeni.
Dinamica evoluțiilor din Orientul Mijlociu ilustrează impasul în care ajung abordările, altfel lăudabile, promovate de administrația Biden la contactul cu realitatea de pe teren. După ce Casa Albă s-a arătat dispusă să reia negocierile cu Iranul, a răcit relațiile cu Israelul, între altele și ca o reacție la relațiile foarte cordiale dintre Donald Trump și Bibi Netanyahu, și a criticat Arabia Saudită pe tema drepturilor omului. Rusia și China s-au grăbit să exploateze oportunitățile oferite de noul context. Serghei Lavrov a făcut imediat o vizită în zona Golfului și în Turcia, prilej pentru a sublinia bunele relații dintre Moscova și regatul Saudit. Iar la scurtă distanță a făcut un tur al regiunii și ministrul de externe chinez, Wang Yi. China vrea astfel să se prezinte drept o alternativă la Statele Unite în regiune și un sprijin în fața criticilor occidentale privind situația drepturilor omului din țările respective, scrie ziarul South China Morning Post din Singapore. Făcând asta, Beijingul vrea să consolideze un larg front internațional care să respingă criticile occidentale față de represiunea uighurilor din Xianjing, pe care le consideră nejustificate și un amestec inacceptabil în afacerile sale interne.
Un sprijin cu atât mai convingător, cu cît este vorba de țări musulmane (uighurii sunt musulmani). De altfel, Wang Yi a ținut să precizeze în repetate rînduri în cursul vizitei sale că țările din regiune sprijină politicile sale în Xianjing și Hong Kong. Adăugând că la o întrunire recentă a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (din care Donald Trump a scos Statele Unite, decizie pe care acum Joe Biden vrea să o reverseze), printre cele 64 de țări semnatare ale unei rezoluții de sprijin în favoarea politicii chineze în regiunea locuită de uighuri s-au aflat și 21 de țări arabe. Un succes marcant al Beijingului, care în opinia experților în materie se datorează atitudinii Chinei în privința drepturilor omului și poziției sale de principal partener comercial și cumpărător de petrol. Inclusiv Erdogan, care inițial exprimase critici față de situația uighurilor, a preferat să ignore chestiunea. Interesele comerciale, investițiile chineze importante, vaccinurile anti-COVID livrate Turciei au avut cîștig de cauză în fața principiilor și îngrijorărilor față de soarta fraților musulmani. Țările respective știu că nu poți irita China, așa cum ești obișnuit să o faci cînd e vorba de țările occidentale, pentru că riști imediat represalii economice.
Puse cap la cap, toate aceste evoluții ilustrează lipsa de realism a abordărilor americane în materie de politică externă. Precum ideea de a relua acordul cu Iranul. Un acord bazat de la început pe o mare naivitate. Aceea că un regim al cărui obiectiv este dominația regională și care își construiește legitimitatea internă prin confruntarea și sfidarea „Marelui Satan”, adică a Statelor Unite, va respecta înțelegerile convenite, care oricum nu se întindeau decît pe cîțiva ani. Cu atît mai mult acum, după ce a Teheranul a semnat un amplu acord cu China pe 25 de ani, în valoare de 400 miliarde $, care prevede în plus, în afară de investiții în infrastructură și asistență în materie de tehnologie, o adâncire a cooperării în plan militar și a schimbului de informații, a merge pe această linie pare complet nerealist.
Pe fondul unei erodări generale a influenței occidentale în lume, administrația Biden descoperă pe zi ce trece că planurile elaborate în timpul campaniei electorale construite pe o viziune distorsionată a lumii din perioada în care America avea un rol dominant global se lovesc de o realitate în care primează interesele în fața principiilor și valorilor. Ceea ce scria Jeane Kirkpatrick în 1979 despre politica externă a administrației Carter, spunând că a eșuat nu din lipsă de bune intenții, ci din lipsa de realism față de natura relațiilor dintre state și din incapacitatea de a o alinia la interesele naționale ale Americii, pare să fie la fel de valabil și acum cu Joe Biden la Casa Albă.
