“Armele” Rusiei

Dimensiunea fracturilor geopolitice este atat de mare, incat desenul politic international post-conflict va fi cu siguranta unul profund schimbat. Deja un truism. Dupa 11 septembrie 2001 ni s-a tot spus ca nimic nu va mai arata ca inainte. Despre cum anume altfel va arata lumea din jur s-a vorbit insa mult prea putin.

Criza irakiana da unele bune indicatii, dar numai in privinta provocarilor cu care ne confruntam. Pentru ca destinatia finala a ordinii planetare pare inca extrem de greu de ghicit. De aceea si exista atatea pareri privind “adevaratele cauze” ale conflictului sau asupra “motivelor reale” ale pozitionarii strategice a principalilor actori. Se vorbeste de pericolul terorismului si de armele de distrugere in masa, de petrol, de interese economice, de redesenarea sferelor de influenta.

Pentru a complica si mai mult lucrurile au fost reciclate si varii teorii conspirationiste, cea mai vehiculata fiind aceea conform careia razboiul e orchestrat de Israel.

E foarte probabil, asa cum se intampla de obicei, ca o parte din astfel de explicatii sa fie valide simultan, desi evident nu toate cantaresc la fel de greu in balanta deciziilor. Oricum, pentru prima runda avem un castigator: Rusia.

Criza din Irak i-a adus Kremlinului pana acum mari beneficii. Financiare, pentru ca cresterea pretului barilului de petrol cu 10-15 dolari a avut ca efect direct incasari suplimentare de miliarde de dolari. Dar si politice. Manevrand pana acum cu abilitate, Moscova a facut tot ceea ce a putut pentru a-i incurca pe americani, un nesperat prilej de revansa pentru esecul sau de a impiedica extinderea NATO, fara a-i sfida deschis si a-i scoate din minti in maniera franceza. Asa se face ca Vladimir Putin este in masura, functie de evolutia evenimentelor, sa joace diferite carti. De o parte sau de alta.

Nu incape insa nici o indoiala ce isi doreste Rusia pe termen lung, dincolo de volutele tactice de moment. A spus-o destul de explicit presedintele Rusiei in timpul recentei sale vizite la Paris, cu prilejul unei declaratii comune a Frantei, Germaniei si Rusiei pe tema crizei irakiene: “Nu cred ca toata lumea intelege ceea ce s-a intamplat de fapt aici. De la cel de-al doilea razboi mondial incoace aceasta este prima incercare de a rezolva o acuta criza internationala in afara cadrului blocurilor traditionale. Este prima caramida din constructia unei lumi multipolare”.

Rusia a digerat extrem de greu infrangerea din Razboiul Rece, dar o tara macinata de o coruptie endemica, cu o economie prabusita si militari prost platiti si echipati nu putea decat sa ia act de coplesitoarea superioritate a Americii pe toate planurile. La un moment dat Moscova a cochetat cu China, dar, asa cum plastic se exprima un analist politic occidental, a preferat, cel putin pe moment, statutul de partener junior al Statelor Unite decat pe acela de partener junior al Beijingului.

In schimbul acceptarii, e drept cu maraituri, a celor doua valuri de extindere NATO, Rusiei i s-a dat la Washington o atentie mai mare decat ar fi justificat ponderea ei mondiala reala. Reuniunile G7 au devenit astfel, mai ales la insistentele americanilor, reuniuni G8 in care si Eltin si mai tarziu Putin au fost tratati cu toata deferenta, desi economia Rusiei e comparabila cu cea a Olandei, tara cu o populatie de 12 ori mai mica.

Aflat la Bucuresti in noiembrie trecut presedintele Bush a indemnat chiar Romania sa cultive relatii mai stranse cu fostul spatiu sovietic. Iata insa ca Statele Unite constata acum ca e posibil ca pentru Moscova parteneriatul cu Washingtonul sa fi fost doar unul tactic, pentru a castiga timp. E greu de stiut daca Vladimir Putin avea anumite intelegeri prealabile cu Chirac si Schröder sau pur si simplu a exploatat oportunitatea, unica dupa al doilea razboi mondial, ca pe fondul disputei irakiene Schröder a intors si Germania impotriva Americii, alaturandu-se Parisului.

Prin simpla alaturare cu Parisul si Berlinul presedintele Putin nu numai ca are sansa de a slabi America, dar face uitate si o multime de lucruri neplacute de acasa, uitate acum cu desavarsire, cum ar fi de exemplu cvasi-lichidarea mass-media independente. E o mare ironie faptul ca, plecand de la un celebru eseu publicat vara trecuta de Robert Kagan in Foreign Affairs, nenumarate analize poltice se intrec in ultima vreme in a descoperi tot mai multe motive de diviziune intre Europa si Statele Unite in planul valorilor fundamentale, in timp ce constructia unei axe Moscova-Berlin-Paris nu ingrijoreaza defel din acest punct de vedere. Pedaland cu putere pe profetia fracturii transatlantice vom ajunge poate, din nefericire, sa o si implinim, contrar intereselor fundamentale ale ambelor parti.

Dar, dincolo de tendinta naturala de a cultiva orice initiative care pot slabi Statele Unite, Rusia mai are un motiv important pentru care nu doreste o prezenta militara americana in Irak.

Pentru ca scade astfel valoarea politica si economica a uneia dintre cele mai redutabile “arme” pe care o detine Kremlinul in acest moment: pozitia de furnizor strategic de energie pentru lumea occidentala. Un Orient Mijlociu nesigur sau, mai rau, in explozie sporeste automat influenta mondiala a Moscovei. Nu intamplator, in plina criza irakiana, primul ministru al Rusiei a anuntat ca a fost finalizat traseul conductelor care vor transporta petrolul siberian spre China si Japonia. Pentru Kremlin controlul fluxurilor energetice de petrol si gaze naturale a fost in permanenta o prioritate politica si o maniera eficienta de a domina majoritatea statelor desprinse din fosta Uniune Sovietica, de la Ucraina si Moldova la cele caucaziene.

Tot o motivatie politica sta la baza deciziei Moscovei de a sabota terminalul petrolier portuar de la Ventspils, in Letonia, prin blocarea fluxului de titei dirijat catre acesta de Transneft, compania nationala rusa de distributie care apartine statului. Pentru rusi valoarea politica si simbolica a statutului de “furnizor strategic de energie” atat pentru spatiul CSI, cat si pentru lumea occidentala este cu atat mai pretios cu cat argumentele sale economice si chiar militare sunt modeste in raport cu aspiratiile de mare putere.

Opozitiei constante fata de orice conducte de titei si gaz legate de bazinul Caspic care sa nu apartina Rusiei i se adauga alte manevre mult mai putin vizibile, dar care se incadreaza toate in categoria celor care pot crea probleme in plus americanilor. Atitudinea ambigua fata de Coreea de Nord combinata cu sprijinul pentru programul nuclear al Iranului intra exact in aceasta categorie. Iar atunci cand, din nenorocire, noi “oportunitati” apar la orizont ar fi de mirare ca Rusia sa nu incerce sa le exploateze.

De aceea, cum asasinarea primului ministru al Serbiei a aratat lumii ca e riscant sa treci automat Balcanii la probleme rezolvate nu ar fi deloc de mirare ca in contextul crizei generalizate a institutiilor internationale, inclusiv a disputelor din interiorul Uniunii Europene, rolul Kremlinului in regiune ar putea creste semnificativ. Boran Grgic, analist politic si consilier independent al ministrului de Externe din Slovenia, crede ca dramaticele evenimente de la Belgrad risca sa blocheze reformele promovate de Djindjic si sa readuca nationalismul in centrul vietii politice. In aceste conditii, revenirea la putere a unui regim de tip Milosevic nu ar trebui deloc exclusa cu consecinte destabilizatoare semnificative si extinse geografic. O alta nesperata carte suplimentara pentru Moscova?