De același autor
Cu doar câteva săptămâni în urmă circula în mass-media occidentale ideea că, în ciuda părerilor dominante din trecut, Joe Biden s-ar afla într-o poziție mai bună decât Vladimir Putin, prizonierul unei confruntări militare în Ucraina, în care armata rusă trece prin dificultăți majore pe teren, și decât Xi Jinping, a cărui obsesivă politică „COVID zero” a dus la o serie întreagă de proteste, cele mai serioase de la momentul Tiananmen, din 1989. Analizele mai făceau trimitere la problemele majore cu care se confruntă China în plan demografic și la impactul asupra economiei, al abordării etatiste și ideologic rigide promovate de liderul de la Beijing care, după recentul congres al Partidului Comunist Chinez, i-a eliminat practic pe toți cei care ar fi putut eventual corecta acest curs.
Numai că astfel de analize riscă, așa cum s-a întâmplat adesea în ultimele trei decenii, să confunde dorințele cu realitatea. Ele supraestimează problemele, altfel reale, cu care se confruntă Rusia și China, și le subestimează pe cele care grevează sever lumea occidentală, atât cele interne (fenomenul „woke”, care afectează sever libertatea de expresie și competitivitatea în spațiul academic și în cel de afaceri), cât și erodarea influenței Vestului în spațiul extra-occidental, ilustrată între altele de eșecul de a ralia cea mai mare parte a acestuia în demersul de izolare a Rusiei, pentru că voturile formale de condamnare a Rusiei din Adunarea Generală ONU nu au impact semnificativ în practică.
Între timp, protestele din China au fost anihilate, un deznodământ previzibil în condițiile amplului și sofisticatului sistem de supraveghere introdus de regimul de la Beijing. Pe de altă parte, Xi Jinping s-a dovedit mai flexibil decât se credea. A relaxat, de pildă, restricțiile COVID. Iar pe plan extern s-a dus într-o vizită în Arabia Saudită, parte a unui demers de creștere a influenței chineze în întreaga regiune a Golfului și Orientului Mijlociu, în dauna celei americane. Provocările cu care se confruntă Beijingului rămân în continuare majore, însă nu sunt deloc semne că Xi și Partidul Comunist ar avea dificultăți să mențină controlul pe plan intern, după cum nu trebuie subestimată nici capacitatea regimului de la Beijing de a le gestiona.
Și în ceea ce privește Ucraina, evaluarea situației actuale și a perspectivelor de viitor trebuie să evite capcana de a le privi din unghi exclusiv militar, domeniu în care Kievul a obținut o serie de succese notabile. Lucrurile încep să arate diferit dacă facem asta. Într-o conversație pe această temă inițiată de Tablet magazine, istoricul Niall Ferguson și expertul militar Michael Kofman sunt de părere că prelungirea războiului este în favoarea Moscovei, în principal din cauza asimetriei de resurse de care dispun cele două părți. În timp ce, potrivit estimărilor FMI, în pofida sancțiunilor occidentale, economia Rusiei s-a contractat doar cu 3,5-4%, iar efortul de război consumă în jur de 7-8% din PIB, de partea cealaltă cifrele sunt dezastruoase: economia Ucrainei s-a contractat deja cu 30-40% (fără a lua în calcul pentru anul viitor efectele distrugerii masive a infrastructurii de energie în urma amplelor bombardamente rusești), iar efortul de război consumă 50% din PIB. Sigur, Kievul beneficiază de sprijinul occidental, în special american, dar nu există garanții că acesta va fi disponibil pe timp nelimitat. Mai ales că în Europa există o discrepanță notabilă între promisiuni și acțiuni concrete în ceea ce privește sprijinul economic.
Niall Ferguson face o paralelă între războiul din Ucraina și invazia din 1939 a Finlandei de către Uniunea Sovietică, atunci când, în pofida opoziției eroice și a succeselor inițiale obținute de armata finlandeză, în final resursele superioare ale Moscovei au avut câștig de cauză. Un Tratat de Pace semnat în martie 1940 consemna anexarea de către Rusia a 10% din teritoriul Finlandei. Există desigur diferențe, Finlanda nu s-a bucurat atunci de sprijinul masiv din exterior de care beneficiază acum Kievul, dar este o lecție de care merită să ținem cont.
La Washington se consideră că strategia de slăbire a Rusiei are până acum succes dar, subliniază National Review, războaiele sunt complicate, cu multe necunoscute la orizont. „Biden și echipa sa de politică externă par prinși între două priorități concurente. Pe de o parte, administrația Biden vrea ca Ucraina să câștige războiul. Pe de alta, administrația Biden vrea, de asemenea, să evite ca Statele Unite să ajungă să fie implicate în război ca un combatant direct. Însă aceste două obiective sunt în fricțiune; unii ar putea chiar argumenta că sunt aproape contradictorii”. În plus, slăbirea Rusiei are efectul pervers de a întări dependența acesteia de China și de a consolida, chiar dacă temporar, alianța dintre cele două țări.
Deși a plecat inițial ca o invazie a unei țări din Europa de către o mare putere, prin implicarea serioasă a Vestului în conflict, războiul din Ucraina s-a transformat în bună măsură într-un război de tip „proxy” între Statele Unite și Rusia. Ceea ce ne amintește o dată în plus faptul că ne aflăm într-un nou Război Rece, când astfel de confruntări erau frecvente, pe toate meridianele globului. În acest context, un dialog găzduit de website-ul Wisdom of Crowds cu politologul Samuel Kimbriel, ridică un număr de întrebări fundamentale: „Care este natura dușmanului nostru în Ucraina? Este Putin, Rusia sau autoritarismul? Care sunt sursele puterii Occidentului și capacitățile sale de renaștere? Și cum ar trebui să privim la răul din lume?”
Ce e sigur e că viziunea de politică externă a administrației Biden care privește actuala confruntare geopolitică din unghiul uneia între democrație și autoritarism se lovește de dificultăți majore. Pentru că, scrie Nadia Schadlow, care a făcut parte din echipa de Securitate Națională a generalului McMaster în perioada când acesta era Consilier pentru Securitate Națională al lui Donald Trump, „doar o privire realistă asupra lumii poate ajuta factorii de decizie politică să reducă decalajele dintre retorică și realitate. Atunci când gândirea este detașată de realitate, ea creează cinism, reduce șansele de a obține rezultate și scade încrederea în democrație”.
Un exemplu tipic este India, care nu doar că nu s-a alăturat sancțiunilor occidentale împotriva Moscovei, dar continuă să întrețină relații amicale cu Rusia, de la care cumpără însemnate cantități de petrol, profitând de discountul important oferit. Un altul, la fel de semnificativ, fiind apropierea tot mai accentuată între Arabia Saudită și țările din Golf de Rusia și China, în paralel cu îndepărtarea de Statele Unite. Ilustrată de recepția fastuoasă oferită la Riad, în Arabia Saudită, lui Xi Jinping în contrast cu primirea nu tocmai entuziastă de care s-a bucurat Joe Biden în cursul unei vizite similare de acum câteva luni. „Vizita lui Xi arată că relația specială a Riadului cu Washingtonul s-a încheiat”, scrie Foreign Policy. „În Războiul Rece 2.0 de astăzi nu numai că Arabia Saudită refuză să aleagă una dintre părți, dar dă semne că se apropie tot mai mult de Beijing și Moscova”. În plus, vizita lui Xi nu a avut doar un caracter bilateral, în paralel liderul de la Beijing s-a întâlnit cu lideri arabi din regiune, în cursul unei reuniuni pe care Ministerul de Externe chinez a descris-o drept „cel mai amplu eveniment diplomatic între China și lumea arabă de la fondarea Republicii Populare Chineze”.
În acest context complicat și nu tocmai favorabil Vestului, cei care văd confruntarea din Ucraina ca una de interes strict european (există voci la Washington care militează pentru o dezangajare din Europa pentru a se concentra pe competiția cu China) nu realizează faptul că bătălia geopolitică este una globală. Există consecințe dacă decizi să neglijezi pierderea de influență într-o anumită regiune, în baza argumentului că trebuie să te concentrezi pe alta. Un bun exemplu este Orientul Mijlociu, unde erorile americane din Siria, cele legate de relația cu Arabia Saudită și țările din Golf, în principal datorită obsesiei privind încheierea unui acord cu Iranul (probabil mai mult doar pentru a rejecta politica lui Trump din regiune) și manierei de abordare a conflictului din Yemen, au efecte majore care nu au fost luate în calcul. Faptul că Israelul, în teorie un aliat de prim rang al Americii, este nevoit să țină cont de interesele Moscovei este doar un aspect. Mai grav este faptul că, iritate de atitudinea Washingtonului, țările din Golf își consolidează relațiile cu Rusia și China, subminând sancțiunile la adresa Moscovei și interesele occidentale în materie, și, prin ocolirea vânzărilor de petrol în dolari, pot accelera erodarea gravă a monedei americane, un pilon esențial al influenței Statelor Unite în lume. Plecând de aici putem estima care ar putea fi reacțiile în Asia, inclusiv în India – în ciuda prezenței acesteia în QUAD, după o eventuală preluare reușită a controlului asupra Taiwanului de către China.
Anul 2022, mai ales prin invazia din Ucraina, a marcat intrarea într-o fază explicită a unui demers de reconfigurarea geopolitică a lumii, intrarea fără dubii într-un nou Război Rece. În acest sens se face o paralelă între războiul din Ucraina și cel din Coreea, ca punct de plecare a confruntării geopolitice încheiate, se vede doar temporar, în 1989, pe fondul agravării crizei economice, după cum indică majoritatea predicțiilor. În 2023 vom vedea amplificarea acestor evoluții, în esență destabilizatoare și periculoase, care pot degenera oricând, în Ucraina, Orientul Mijlociu sau Taiwan, în devastatoare conflicte „fierbinți”. //
