De același autor
Anul 2016 debutează sub cele mai negre auspicii. Anunțul de astăzi al Coreei de Nord că a ar fi testat cu succes o bombă cu hidrogen, o știre care domină toate fluxurile de știri în acest moment, nu a făcut decît să ridice la cote explozive temperatura unui climat geopolitic oricum grav deteriorat de tensiunile din zona Golfului dintre Arabia Saudită și aliații săi din regiune, toate țări predominant sunnite, și Iran, o teocrație în care trăiesc cam o treime dintre musulmanii shiiți de pe planetă. Anunțul de la Pyongyang vine cu două zile înainte de ziua de naștere de vineri a "Marelui Succesor", Kim Jong Un, cel de-al treilea dictator din regimul dinastic care a condus Coreea de Nord încă de la constituirea țării. El face foarte probabil parte din regia propagandistică care însoțește obligatoriu acest gen de evenimente și este menit să consolideze poziția tînărului lider nord coreean care s-a dovedit pînă acum semnificativ mai impredictibil decît tatăl și bunicul său, poate și dintr-un sentiment de insecuritate.
Dacă anunțul se confirmă ar fi o evoluție majoră și foarte gravă. Bomba cu hidrogen este mult mai distructivă decît cea atomică. De pildă, cea testată de Statele Unite în 1954, în atolul Bikini din Pacific, a fost de 1000 de ori mai puternică decît cea de la Hiroshima. E adevărat, plecînd de la analiza efectelor post-explozie (precum datele seismice) majoritatea experților și serviciile de informații sunt sceptici că ar fi fost cu adevărat o detonație termonucleară. Însă chiar și în aceste condiții există informații recente că programul nuclear nord-corean (care a debutat în 2006- 3 din cele 4 teste făcute pînă acum fiind în perioada administrației Obama) ar fi de fapt semnificativ mai avansat decît se credea. Se estimează că în prezent Pyongyang-ul deja dispune de 20 de încărcături nucleare și ar putea avea un număr dublu la sfîrșitul anului 2016. Oricum, chiar dacă nu sunt finalizate în prezent, cercetările în direcția fabricării unei bombe cu hidrogen sunt și ele probabil destul de avansate.
E greu de crezut că Pyongyang-ul chiar ar putea decide la un moment dat să utilizeze armele nucleare, oricît de imprevizibil ar Kim Jong Un. Însă sub acest scut atomic regimul de acolo își poate permite să sfideze fără mari rețineri comunitatea internațională. Pe diferite planuri, de la intensificarea acțiunilor de cyberterorism la alte gesturi agresive, mai ales în regiune. Nu se poate exclude cu totul nici măcar ideea de a furniza o încărcătură nucleară unei organizații teroriste. De pildă, deși regimul nord-corean a negat că ar fi fost la originea atacurilor cibernetice împotriva studiourilor Sony, serviciile de informații americane sunt convinse de acest lucru. În plus, și asta este poate cel mai grav, Coreea de Nord poate fi un exemplu pentru alte regimuri totalitare agresive care ar putea fi și ele tentate să intre în cursa de obținere a tehnologiilor nucleare. Iar pentru a face lucrurile si mai complicate, dincolo de declarațiile de condamnare care au curs în ultimele ore, la Seul, Tokyo, Washington și chiar la Moscova si Beijing, capacitatea comunității internaționale de a schimba prin presiuni comportamentul agresiv al Pyongyang-ului este aproape zero. Cu excepția Chinei care, deși iritată de astfel de gesturi, nu este deloc dispusă să pericliteze soarta regimului Kim Jong Un. Din diverse considerente. De la dorința de a ține în șah aliații Statelor Unite din regiune, Coreea de Sud și Japonia, pînă la îngrijorarea că s-ar putea confrunta cu un flux imigraționist peste granița comună.
Din acest ultim punct de vedere, deși nu este neapărat vizibil la prima vedere, există un fir roșu care unește cele două provocări majore ale momentului: ambițiile nucleare ale Coreei de Nord și deteriorarea gravă a conflictului din Orientul Mijlociu. După ce Statele Unite și alte puteri occidentale au semnat un tratat cu Iranul care în teorie ar trebui să împiedice Teheranul să construiască arme atomice (mulți analiști avînd însă serioase dubii că regimul de acolo va respecta cu adevărat, pînă la capăt, termenii acordului), Arabia Saudită, care s-a simțit abandonată de principalul său aliat strategic, Statele Unite, a declarat deschis că nu exclude opțiunea de a lansa un program militar nuclear propriu. O opțiune care ar putea fi și mai tentantă acum cînd tensiunile iraniano-saudite au atins cote atît de ridicate, cu un răspuns pe măsură, previzibil, al Teheranului.
Tensiunile sectare dintre sunniți și shiiți nu sunt un lucru nou. La originea acestora a fost schisma de acum 14 secole care i-a împărțit pe musulmani în două mari tabere. În acest moment shiiții reprezintă doar maximum 13-14 procente din totalul musulmanilor din lume. Însă în ceea ce privește Orientul Mijlociu regimurile shiite sunt la putere în trei puncte cheie: în Iran ( o țară cu 77 milioane de locuitori), la Bagdad (deși în teorie guvernul are în componență și sunniți, pozițiile importante sunt controlate de shiiți, care dețin majoritatea în țară) și în Siria. Ultimele două state sunt în centrul disputelor regionale pe un teren periculos de instabil și extrem de violent pe care se confruntă ISIS, Rusia, Iranul, Turcia, kurzii, Arabia Saudită și aliații săi plus principalele puteri occidentale.
Avem așadar de a face cu un pachet geopolitic exploziv în care vechile diviziuni și tensiuni religioase sectare sunt amplificate de o mulțime de ambiții, resentimente, falii ideologice. Iar asta se întîmplă într-un moment în care administrația Obama, al cărui comportament excesiv de retractil pe plan internațional este incriminat nu numai de adversarii republicani, pare nu doar depășită de succesiunea de crize externe ci mai degrabă interesată de disputele politice interne. Principala dezbatere de la Washington din acest moment este cea legată de legislația în privința armelor. Sigur, e vorba de o problemă importantă în America, cu puternice accente ideologice. Însă abordînd-o acum Barack Obama încearcă, pe de o parte, să-și lase amprenta pe ceva semnificativ la sfîrșit de mandat (în condițiile în care deciziile sale de politică externă au stîrnit destule nemulțumiri în lume) iar, pe de alta, să încerce să influențeze în favoarea democraților campania electorală pentru Casa Alba. Nimic anormal, desigur. Problema este că în acest timp peisajul geopolitic global devine unul tot mai exploziv, cu fiecare zi care trece.
