De același autor
Agenda publică românească este dominată în aceste zile de păruielile (termenul e chiar potrivit) din PSD. Dar nici de partea cealaltă a baricadei, în „noul PNL”, lucrurile nu stau cu mult mai bine. Doar că ciocnirile au rămas încă ascunse în culise.
Există două mari zone de tensiune în tabăra câștigătoare a alegerilor prezidenţiale. Una este între cei care s-au implicat în mod efectiv și neechivoc de partea noului președinte și alții, mai ales din PNL, care au preferat să stea oarecum deoparte, mizând pe o înfrângere a acestuia. Acest tip de prezență electorală discretă (în contrast cu atitudinea ostentativ ostilă afișată de Crin Antonescu) le putea asigura, în cazul în care Victor Ponta ajungea la Cotroceni, un spațiu de fugă către partidul lui Tăriceanu, la pachet cu beneficiile unei reveniri la guvernare.
A doua falie, împinsă în planul doi în timpul campaniei, este aceea dintre activul liberal și cel pedelist. Deși în multe cazuri liderii PDL s-au implicat mai activ decât colegii lor liberali în campania prezidențială, aceștia din urmă încearcă să exploateze în mod disproporționat succesul, datorită legăturilor formale, pe linie de partid, cu președintele ales. Tensiunile sunt foarte mari și în provincie, unde gestionarea rivalităților PNL-PDL este extrem de complicată, fiind grevată de o mulțime de frustrări și resentimente adunate în timp. De pildă, la Iași, președintele CJ, fostul ministru liberal Cristian Adomniței, care își pusese mari speranțe în exploatarea unei relații privilegiate cu Klaus Iohannis, se vede serios eclipsat de un alt ieșean, cu profil politic și profesional net superior, Mihai Răzvan Ungureanu. Multiplicați acest gen de situații, cu ajustările necesare în fiecare caz în parte, și veți obține o hartă națională a conflictelor interne din „noul PNL”. Cum Klaus Iohannis nu este un lider crescut organic într-un mediu de partid și cum el nici nu are legături solide așezate în timp cu oameni din PNL și cu atât mai puțin cu unii din PDL, nici nu există un arbitru cu destulă autoritate, așa cum era Traian Băsescu, în stare să tranșeze acest gen de dispute. Revenirea la tipul de retorică din perioada USL e deja vizibilă, mai ales în spațiul mediatic apropiat de fostul PNL precum Realitatea TV. Și e de abia începutul!
Pentru a face lucrurile și mai complicate, Klaus Iohannis a fost ales de o manieră total atipică. A contat decisiv implicarea societății civile, a unor jurnaliști și lideri de opinie, a unui segment fără simpatii politice manifeste, cu prezență informală pe rețelele sociale, în mai mare măsură decât contribuția echipei oficiale de campanie a noului președinte. Această realitate este o provocare nu tocmai ușor de gestionat pentru d-l Iohannis, care nu poate să expedieze cu ușurință demersuri venite din această direcție legate de asumarea unor declarații de principiu sau de rejectarea unor consilieri potențiali, considerați a fi în dezacord cu platforma în baza căreia a fost votat. Ultimul aspect, dar și chestiuni legate de asumarea unor acțiuni concrete i-au deranjat cu siguranță enorm pe acei politicieni, cu precădere liberali, care se așteptau la recompense și beneficii postelectorale. Deocamdată, e complicat pentru ei să-și manifeste deschis ostilitatea în spațiul public, dar e de așteptat că o vor face imediat ce vor considera că punctul de fierbere de după alegeri a fost depășit.
În aceste condiții, viața lui Klaus Iohannis nu va fi deloc ușoară după 22 decembrie. Deocamdată, se bucură de autoritatea și legitimitatea conferite de votul masiv în favoarea sa. Însă oricine se erodează. În plus, va începe inevitabil să acumuleze frustrări și resentimente, pe măsură ce va alege pe cineva în defavoarea altcuiva sau va prefera o poziție în dauna alteia. Am văzut asta din plin în trecut. Dintr-un mare admirator al lui Traian Băsescu, înainte de 2004, Valentin Stan a devenit un antibăsist feroce, după ce nu a primit o funcție la Externe (ministru sau secretar de stat) care considera că i se cuvenea. La fel, marele anticomunist Sorin Ilieșiu a ajuns și el să se lăfăie pe ecranul Antenei 3, cot la cot cu echipa de propagandă a lui Dan Voiculescu, după ce a văzut că nu a fost propus președinte al Televiziunii Publice. Și lista poate continua. Acest tip de așteptări neîmplinite duc adesea la frustrări, resentimente, care se transformă adesea în dușmănii aprige. Iar, din păcate pentru el, Klaus Iohannis nu are cum să evite astfel de situații. După cum nu îi va fi ușor să gestioneze așteptările, în general legitime, dar maximaliste, venite dinspre societatea civilă, dar care ignoră realitatea politică, care e mult mai complicată, o realitate în care compromisurile sunt inevitabile, chiar și atunci când ești animat de cele mai bune intenții. Cu asta s-a confruntat și Traian Băsescu în trecut. Exemplul notoriu fiind acela al înțelegerii făcute cu Victor Ponta pentru numirile din DNA și Parchetul General.
În general, există în acest moment speranțe exagerate în societatea românească față de ce se așteaptă să se întâmple în perioada următoare. Ele sunt legitime, dar ignoră faptul că, în afară de locatarul de la Cotroceni, în rest nu s-a schimbat mare lucru atât în peisajul politic românesc, cât și în cel mediatic cu mare impact public. Au fost doar eventuale repoziționări, mișcări de culise, cu miză mai degrabă individuală decât în planul principiilor. Dacă nu apar factori de presiune suplimentari, precum apariția unor noi forțe politice, încet-încet vom reintra în normal.