Căderea în irelevanță

În fiecare an, în septembrie, are loc un pelerinaj al liderilor de pe mapamond care vin la New York pentru reuniunea Adunării Generale ONU. Anul acesta s-a desfășurat și un Summit al Organizației Națiunilor Unite privind Viitorul (Summit for the Future) al cărui scop, în descrierea organizatorilor, a fost acela de a da posibilitatea participanților la Adunarea Generală să discute despre marile provocări ale momentului. La finalul acestuia, a fost aprobat un Pact de 42 de pagini care propune 56 de „acțiuni” pe care țările trebuie să le întreprindă în diferite domenii precum dezvoltarea durabilă, pacea și securitatea internațională, știința și tehnologia, cu accent pe impactul inteligenței artificiale, combaterea dezinformării, transformarea guvernanței globale, pericolul anihilării nucleare și, desigur, cum puteau să lipsească, schimbările climatice.

La prima vedere, totul sună serios și responsabil, deși bineînțeles s-au găsit voci care s-au plâns că nu s-a mers destul de departe, nu au fost propuse „mecanisme noi și îndrăznețe pentru a determina o schimbare transformatoare”. Problema e că, plecând de la experiențe similare din trecut, acest gen de documente sunt mai degrabă exerciții de Relații Publice decât un suport pentru acțiuni concrete. Pentru că, în ciuda retoricii de circumstanță, pentru diferitele state membre prioritare sunt interesele lor, nu „binele planetei”. În afară de asta e greu să dai credit unei imense structuri birocratice ca ONU, cu 37 de mii de angajați și un buget anual de peste 3,2 miliarde de dolari, care în teorie prezidează guvernanța mondială și produce periodic astfel de documente cu obiective înalte, dar nu este capabilă să rezolve nici măcar una dintre crizele majore de pe glob: războaie, terorism, violări flagrante ale drepturilor omului, programe de înarmare nucleară.

La fel, e greu să iei în serios „valorile” clamate la ONU, în condițiile în care țări ca Iranul, Coreea de Nord, Venezuela sau Cuba dețin poziții în structuri menite să asigure respectarea drepturilor omului, securitatea sau dezarmarea nucleară. Printre „liderii morali” ai momentului se numără regimul comunist de la Beijing (China face parte din Consiliul ONU pentru drepturile omului), regimul islamic din Iran (fost președinte al Conferinței ONU pentru dezarmare), Arabia Saudită (care deține președinția Comisiei ONU pentru drepturile femeii).

În mai, cu o majoritate copleșitoare, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a votat să acorde „Palestinei” un statut aproape de acela al unui stat membru (cu excepția dreptului de vot). Scorul a fost de 143 la 9, cu 25 de țări care s-au abținut. Desigur, nu există nicio țară numită Palestina, e vorba doar de proverbiala, constanta, ostilitate față de Israel. Și nu e vorba nici de o chestiune de principiu, pentru că altfel am fi văzut decizii similare privitoare la Tibet sau Kurdistan. Nemaivorbind despre faptul că, pentru a nu deranja China, Taiwanul, care chiar există de facto ca stat distinct, este exclus din ONU.

Felul în care se votează sau se țin discursuri la ONU nu are nicio legătură cu principiile generoase înscrise în Carta organizației. De pildă, cu prilejul votului anterior am asistat la o prelegere livrată de delegația Rusiei, ale cărei trupe au invadat Ucraina, despre „datoria morală a tuturor” de a acorda Palestinei statutul de membru deplin. La fel, China, țară care a ocupat Tibetul și amenință deschis cu incorporarea prin forță a Taiwanului, a ținut să sublinieze că votul Statelor Unite împotriva rezoluției „nu a fost pe măsura rolului unei țări majore responsabile”.

În aceste condiții, Wall Street Journal consideră că ONU a devenit irelevantă, în timp ce alții cred că nu este nimic altceva decât o platformă mondială pentru exprimarea resentimentelor personale și atacurilor politice și se întreabă de ce ar trebui ca Statele Unite și restul statelor occidentale să acopere cea mai mare parte a bugetului unei organizații disfuncționale, care a devenit mai ales în ultima perioadă fățiș antioccidentală. De pildă, anul trecut, fostul președinte iranian Raisi, care a venit la New York după ce țara sa tocmai expulzase inspectorii nucleari internaționali, a ironizat America în discursul său, spunând că „hegemonia Occidentului s-a terminat”, că politica de sancțiuni a eșuat și că națiunea iraniană a câștigat. La puțină vreme după aceea, pe 7 octombrie, organizația teroristă Hamas, sprijinită financiar și logistic de Iran, a inițiat masacrul din sudul Israelului.

ONU s-a dovedit neputincioasă și în privința Coreii de Nord, care a ignorat rezoluțiile și sancțiunile Consiliului de Securitate extinzându-și programul nuclear. Știind că se poate baza pe sprijinul Beijingului. La fel cum Hezbollah, o altă organizație teroristă sprijinită logistic și finanțată de Iran, a ignorat complet o rezoluție a Consiliului de Securitate din august 2006, care îi cerea să înceteze atacurile împotriva Israelului și să se dezarmeze, ajungând să-și constituie un arsenal de 150 de mii de rachete.

ONU, cu agențiile sale specializate, precum UNESCO sau OMS, alături de WTO – Organizația Mondială a Comerțului, FMI, Banca Mondială, Curtea de la Haga etc., face parte din rețeaua de instituții internaționale care în teorie ar trebui să asigure suportul așa-numitei ordini mondiale liberale. În esență, asta presupune existența unor reguli care să reglementeze relațiile dintre state, un sistem de guvernanță care să asigure respectarea acestora la pachet cu promovarea globalizării economice și democrației.

Acest concept pleacă de la premisa optimistă că evoluția omenirii merge inevitabil spre justiție și progres. Este vorba de acel „sfârșit al istoriei” imaginat de Francis Fukuyama în perioada care a urmat Războiului Rece. Este și mesajul de fond exprimat la Davos de partizanii entuziaști ai unei lumi fără frontiere în care structurile supranaționale tehnocratice ar înlocui definitiv influența „malignă” și „anacronică” a politicilor tradiționale. Salvgardarea acestui model fiind un deziderat de prim ordin enunțat permanent în interiorul spațiului occidental, în mass-media, în mediul academic și în cel politic.

Numai că acest aranjament global este serios contestat de o axă revizionistă, coagulată în jurul Chinei, Rusiei, Iranului, Coreii de Nord. AIB, o replică la Banca Mondială, Organizația de Cooperare de la Shanghai, BRICS sunt toate structuri internaționale alternative la cele propuse de Occident, în special de americani, după Al Doilea Război Mondial. Deși Rusia și China rămân angrenate instituțional în vechile structuri (China a reușit de altfel să-și impună favoriții la conducerea a patru agenții ONU), ambele și-au exprimat explicit dorința, prin Vladimir Putin și Xi Jinping, de a modifica în favoarea lor actuala ordine mondială. Respingând deschis valorile occidentale și mai ales dorind să impună ca practică internațională dreptul lor legitim de a-și delimita sfere de influență. 

Așa că tot ce vedem acum nu face decât să infirme această viziune naiv optimistă occidentală care s-a bazat în mod eronat pe o realitate existentă în perioada de hegemonie americană. Declinul Americii, al Occidentului în general, în paralel cu consolidarea unui pol alternativ de putere, a risipit această iluzie. Momentul revelator a fost invazia Ucrainei, un act vădit de sfidare de către Moscova a legislației internaționale, ceva greu de conceput, mai ales pentru Europa, cu doar câțiva ani în urmă. Revenim astfel la modelul tradițional din istorie, de abordare a relațiilor dintre state, în care forța militară și economică prevalează în raport cu respectarea regulilor. Iar situația actuală, deloc favorabilă, în care se găsește Occidentul, este rezultatul faptului că decenii în șir s-a renunțat la ceea ce funcționa în favoarea a ceea ce suna bine, după cum remarca Thomas Sowell.

Statele puternice pot fi rareori trase la răspundere pentru încălcările flagrante ale dreptului internațional, inclusiv atunci când e vorba de agresiuni militare. Ceea ce contează cu adevărat sunt capacitățile și resursele disponibile în materie securitate, nu încrederea oarbă în reguli, în promisiuni sau documente precum Memorandumul de la Budapesta, care garanta integritatea teritorială a Ucrainei. Istoricul grec Tucidide exprima plastic această realitate încă din antichitate: cei puternici fac ceea ce pot, iar cei slabi suferă ceea ce trebuie. Cei puternici fie nu țin cont de regulile care nu le convin, fie doresc să le rescrie, așa cum procedează acum și Rusia, și China, și Iranul. Iar termenul de „comunitate internațională”, despre care auzim frecvent că deploră, condamnă etc. anumite acțiuni, este doar o abstracție vagă fără nicio substanță reală.

Occidentul se iluzionează că Pactul ONU pomenit anterior ar putea salva actualul model de guvernanță, în acord cu viziunea globalistă de tip Davos. La fel cum probabil supraestimează impactul sumelor consistente aferente ajutorului extern vărsate anual în țări din Sudul Global, care împreună cu cele acoperite de inițiative private ajung la aproape 500 miliarde de dolari anual. China și Rusia s-au dovedit mult mai abile și mai pragmatice în a-și extinde influența în Africa sau America de Sud. Au promovat doar inițiative care le servesc strict interesele. Europenii, mai ales, au o abordare complet naivă. Cu inițiative de genul proiectelor de egalitate de gen din cadrul programului-cadru  „Politicii feministe de dezvoltare”, finanțat cu 11,2 miliarde de dolari de către Germania, ca parte a bugetului alocat ajutorului extern.

Pe de altă parte, deși prevederile Pactului nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic pentru semnatarii săi, acestea ar putea fi folosite de guvernele naționale pentru a justifica măsuri climatice radicale, alte programe economice discutabile sau pentru a impune cenzura digitală, sub pretextul luptei cu dezinformarea. Într-un discurs incisiv ținut în cadrul Adunării Generale, președintele Argentinei, Javier Milei, a descris Pactul drept un „program supranațional de natură socialistă”. Un „Leviatan cu multe tentacule care încearcă să decidă ce ar trebui să facă fiecare stat național și cum ar trebui să trăiască cetățenii lumii”.

Ce impact real va avea Pactul e greu de spus.  Ce e sigur e că redutabilul nucleu antioccidental va marșa doar pe ceea ce îi convine și va încerca să exploateze maniera naivă în care mulți din Vest se raportează la actualele provocări majore din lume, pentru a impune o nouă ordine mondială favorabilă. //