De același autor
Deocamdată, cu sondaje de opinie puțin credibile, e greu să înțelegem dinamica votului „de dreapta“.
Campania prezidențială a intrat decisiv în faza „mitingurilor electorale“. După lansarea faraonică a lui Ponta, sâmbătă și duminică și-au scos activiștii în stradă Klaus Iohannis și Elena Udrea. E îndoielnic că astfel de acțiuni vor conta în mod semnificativ, dar așa e obiceiul în campanie și se speră că astfel vor fi mobilizați și activiștii. Cum se întâmplă de obicei, se fac comparații cu alte situații din trecut. Fragmentarea taberei „de dreapta“ (lucru care nu exprimă neapărat o clară orientare ideologică, ci mai degrabă opoziția față de PSD și sateliții săi) ne trimite cu gândul la alegerile din 2000, deși de data aceasta nu e totuși probabil să asistăm la un tur doi „în familie“, între Ponta și Tăriceanu. Însă e posibil să avem, ca și atunci, din cauza faliilor interne destul de pronunțate din „dreapta“, o participare mai scăzută la turul doi față de turul întâi, ceea ce în principiu ar putea să-l dezavantajeze pe opozantul lui Victor Ponta.
E însă ceva ce face alegerile actuale diferite de cele din trecut. Câțiva dintre candidații importanți „de dreapta“ mizează de fapt, mai mult sau mai puțin explicit, pe defecțiuni sau chiar dezertări de-a dreptul din tabăra adversarilor. Astfel, Teodor Meleșcanu speră că, într-un fel sau altul, Klaus Iohannis va ieși din joc (juridic), iar el ar putea deveni peste noapte soluția de avarie pentru ACL. E greu de spus dacă apariția lui oarecum bruscă în peisajul electoral prezidențial a avut la bază chiar discuții concrete pe această temă cu conducerea Alianței PNL–PDL, dar așa par să arate calculele. La rândul său, Tăriceanu speră că va transfera către el voturi dirijate pe circuitele de partid tradiționale de o parte a activului PNL care își dorește să revină cât mai repede la putere alături de PSD. Are însă probabil nevoie de aranjamente destul de solide în acest sens, pentru a convinge PSD să-i mai dea voturi, pe sub masă, ca în cazul lui Mircea Diaconu, pentru a-l propulsa în turul doi.
Cam același gen de calcule își face și Elena Udrea. Aparițiile sale frecvente alături de Emil Boc încearcă să determine măcar o parte dintre puternicele organizații PDL din Transilvania să o sprijine pe ea în locul lui Iohannis. E greu de spus cât succes va avea demersul. Ce pare însă destul de sigur e altceva: ea va pierde sigur o parte din electoratul PMP de la europarlamentare, care o va vota pe Monica Macovei sau, eventual, pe Iohannis. De fapt, Monica Macovei speră și ea că ar putea beneficia de un transfer electoral, preponderent tot din Ardeal, de la PDL către ea. Dacă ne referim la votul dirijat prin organizații, important mai ales în zona rurală, e puțin probabil ca așa ceva să se întâmple, pentru că ea nu are legături consolidate cu activul partidului. Ce poate spera, în schimb, este să atragă o parte dintre votanții tradiționali pedeliști din spațiul urban către ea. Deocamdată, cu sondaje de opinie puțin credibile (ele au devenit instrumente directe de luptă electorală mai degrabă decât radiografii oneste ale simpatiilor electorale), e greu să înțelegem dinamica votului „de dreapta“. Sunt tot felul de fumigene al căror rost este fie acela de a-i descuraja pe unii candidați, fie de a încuraja defecțiunile dintr-o tabără în alta.
Cert este că multă lume se bate să extragă câte o bucată din alegătorii pe care se bazează, teoretic, conducerea ACL. Până la urmă, va fi interesant de văzut cât de disciplinate vor fi rețelele de partid din PNL și PD, în ce măsură vor rezista ele acestor forțe centrifuge. În 2004, după turul întâi, mai toate sondajele de opinie pronosticau o victorie relativ confortabilă a lui Adrian Năstase în fața lui Traian Băsescu. Cum jocurile păreau făcute, multe organizații liberale (de exemplu, cea din Iași), parte a Alianței D.A., practic abandonaseră lupta. Charisma actualului președinte și sprijinul activ al structurilor PD au răsturnat în final cu totul situația, în mod neașteptat pentru mulți. Problema este că Iohannis nu are nici charisma lui Băsescu și nici legături solide, măcar cu organizațiile liberale.
Dincolo de asta, există un alt aspect important puțin luat în calcul până acum. Ce vor face structurile de forță din stat în această perioadă: serviciile secrete, poliția și chiar sistemul de justiție? Vor rămâne neutre sau vor trece explicit de partea noii puteri, așa cum par să existe indicii acum? În 2009, Traian Băsescu, deși creditat de sondajele de opinie cu șansa a doua în confruntarea cu Mircea Geoană, era totuși președintele în funcție. Avea încă destule pârghii de influență și un grup compact de susținători, nu unul divizat ca acum. De aceea, e de presupus că o parte importantă din aceste structuri au stat atunci într-o expectativă prudentă. Nu la fel arată lucrurile acum. Chiar și în 2004 situația era diferită. Oponentul puterii de atunci, reprezentate de Adrian Năstase, era în mod clar candidatul Alianței D.A., la început Teodor Stolojan, iar în final Traian Băsescu. Nimeni nu-i lua în serios pe ceilalți competitori. Foarte diferit de ceea ce se întâmplă acum.
În plus, miza pentru actuala putere este enormă. În 2004, establishmentul, cu toate componentele sale, nu știa ce îl așteaptă dacă vine cineva ca Traian Băsescu la Palatul Cotroceni. De aceea, putem anticipa că determinarea acestuia în a evita orice risc de această dată va fi maximă. Din acest punct de vedere, nici Elena Udrea (de fapt, Traian Băsescu) și mai ales Monica Macovei nu sunt sigur soluții acceptabile. Spre deosebire de Victor Ponta. Rămâne de văzut dacă se va considera că nici o victorie a lui Klaus Iohannis nu va produce un deranj considerabil. //
CITIȚI ȘI
