De același autor
Prezent la Istanbul la un summit al Organizației pentru Cooperare Islamică convocat în regim de urgență de Turcia, președintele iranian Hassan Rouhani, considerat pe plan internațional un „moderat“, a lansat un apel la boicotarea Israelului și revizuirea legăturilor economice ale statelor musulmane cu Statele Unite. Gazda sa, președintele turc Recep Tayyip Erdoğan, a mers chiar mai departe, spunând că Israelul „îi atacă pe palestinieni cu metode care i-ar face de rușine pe naziști“ și că Statele Unite au pe conștiință sângele inocent al palestinienilor uciși cu o săptămână în urmă, atunci când, la îndemnul Hamas, câteva zeci de mii de locuitori din Gaza au încercat să forțeze frontiera statului evreu. Au fost uciși atunci 62 de palestinieni, între care, s-a aflat ulterior, 50 erau membri Hamas, iar trei ai unui alt grup terorist.
În spatele acestui fluviu de indignare, evident sărit din scară, se află motive mult mai prozaice decât solidaritatea frățească cu palestinienii. Erdoğan se află în fața unor alegeri parlamentare și nu strică niciodată să-ți energizezi nucleul de susținători fundamentaliști. În timp ce reacția lui Rouhani vine după ce Donald Trump a denunțat acordul nuclear cu Iranul. În plus, se poate face observația că un regim precum cel de la Teheran, care o ordonat Gărzii Republicane să tragă împotriva propriilor cetățeni în cursul unor demonstrații de protest cu adevărat pașnice, sau unul ca al lui Erdoğan, care, în ultimii ani, a cultiva un climat de teroare trimițând la închisoare peste 50.000 de persoane și a concediat alte 150.000, nu sunt în măsură să țină lecții de moralitate altora și să vorbească despre terorismul de stat. Nemaivorbind de faptul că puseul de grandoare otomană din discursul ținut de Erdoğan duminică la Sarajevo, în care acesta, după ce se declara cu emfază „protectorul lor“, îi îndemna pe turcii imigrați în Europa să obțină poziții de influență în guvernele și parlamentele din țările gazdă pe care să le folosească ulterior în beneficiul Turciei, te pune serios pe gânduri, chiar dacă privești lucrurile în cheie electorală. Acest gen de retorică și virulentele sale diatribe anti-Israel și antiamericane sunt expresia dorinței lui Erdoğan de a se poziționa drept un campion al Islamului în Europa și în Orientul Mijlociu.
Decenii în șir, „chestiunea palestiniană“ a fost prezentată drept singurul mare impediment în calea instaurării unei benefice păci în întregul Orient Mijlociu. Iar dacă până acum ea nu a fost rezolvată, părerea larg răspândită e că de vină ar fi doar Israelul. Probabil că și acesta din urmă are o parte din vină, însă realitatea este că, dincolo de declarații de intenții generoase, Autoritatea Palestiniană a rejectat în timp mai toate soluțiile propuse. Într-un interviu recent pentru CNN, fostul premier israelian Ehud Olmert a amintit despre o ofertă generoasă în care se avansa inclusiv ideea unei capitale a Palestinei în Ierusalimul de Est.
Oricum, în ciuda retorcii inflamate de la Istanbul, chestiunea palestiniană a ajuns să fie una de interes secundar, cel puțin pentru o parte dintre statele arabe, pentru care marea amenințare o reprezintă Iranul. Condamnările de la ONU sau de la reuniuni precum cea din Turcia sunt doar exerciții retorice pentru uzul opiniei publice din țările respective. Acesta este și motivul pentru care, indiferent cum ne poziționăm pe subiectul unei potențiale mutări a Ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim, nu trebuie supralicitată semnificația rechemării de la București a ambasadorului palestinian și nici nu trebuie să credem că riscăm astfel să intrăm în conflict cu întreaga lume arabă.
Partea interesantă în toată această discuție este performanța remarcabilă de comunicare care a făcut ca marea majoritate a mass-media internaționale să prezinte asaltul asupra frontierei Israelului spre Fâșia Gaza drept un marș al inocenților împotriva imperiului Răului care este Israelul. Gaza este controlată de Hamas începând din 2007, când a reușit să o desprindă de sub jurisdicția facțiunii Fatah. Hamas este o organizație teroristă, sprijinită în principal de Iran, a cărei cartă cheamă explicit la distrugerea Israelului și uciderea tuturor evreilor. De atunci încolo a construit 32 de tunele pe sub graniță (fiecare costă în jur de 90 de milioane de dolari!) pentru a facilita atacuri teroriste și a lansat peste 10.000 de rachete către Israel din amplasamente situate în școli și alte clădiri publice, astfel încât tirul asupra acestora să poată fi prezentat opiniei publice internaționale drept atacuri împotriva unor civili nevinovați.
După cum sublinia un fost corespondent în regiune al Associated Press, Hamas a înțeles că media internaționale vor o poveste simplă și clară, cu călăi și victime. „Tot ceea ce trebuie să faci este să aranjezi ca palestinienii să fie uciși în prezența camerelor de filmare.“ În astfel de cazuri, sunt foarte utile victimele copii și, din nefericire, a fost și acum un astfel de deces din cauza inhalării gazelor lacrimogene și a fumului provocat de cauciucurile cărora palestinienii le dăduseră foc. Sigur că, oricum ai privi lucrurile, moartea a 62 de persoane e o situație tragică. Care trebuie interpretată însă mult mai nuanțat, fie și datorită faptului că zecile de mii de protestatari care doreau forțarea frontierei nu aveau în plan un program turistic în Israel, ci cu totul altceva. Însă, după cum remarca și Bret Stephens în The New York Times, misterul politicii din Orientul Mijlociu este acela că mass-media și cercurile progresiste occidentale, care aplică o severă cenzură morală Israelului și Statelor Unite, ignoră în bună măsură abuzurile grave comise de Hamas. Și, s-ar mai putea adăuga, nu par excesiv de preocupate nici de cele ale lui Erdoğan.
