De același autor
Pe de alta parte, liderii europeni s-au despartit fara a se pune de acord asupra persoanei care il va inlocui pe Romano Prodi, presedintele Comisiei Europene, al carui mandat expira in toamna. Pana la urma se va ajunge cu siguranta la un compromis, dar vehementa cu care au fost respinse atat candidatura premierului Belgiei, Guy Verhofstadt, puternic sprijinit de Franta si Germania, considerat prea "federalist", cat si contrapropunerea britanica, Chris Patten, ilustreaza foarte bine ruptura care separa cele doua tabere.
Extinderea masiva din mai 2004 a schimbat totul in Uniunea Europeana. Capacitatea traditionala a Parisului si Berlinului de a impune, aproape fara exceptie, la Bruxelles chestiunile convenite in comun e deja de domeniul istoriei. Comentatorul politic Andrew Marr de la BBC remarca faptul ca "ideea post-belica a unei Europe modelate dupa imaginea Frantei si intereselor franceze si finantate de o Germanie docila este in prezent la fel de actuala ca aceea a Sfantului Imperiu Roman". De nevoie, fostele state comuniste a trebuit sa accepte conditiile discriminatorii impuse de cei 15 membri vechi. Au acceptat intarzierile de aplicare a liberalizarii migratiei fortei de munca, au acceptat si cota de 25% din subventiile agricole pe care le primesc fermierii din "vechea Europa". Ceea ce nu inseamna insa deloc ca s-au consumat si frustrarile acumulate cu acest prilej. Le da glas din plin Radek Sikorski, un fost ministru-adjunct de Externe al Poloniei, intr-un articol publicat zilele trecute in Wall Street Journal. "Ultima extindere a fost si cea mai frugala. Aceasta il va costa pe fiecare locuitor din cele 15 vechi tari membre ale Uniunii Europene 70 euro de-a lungul unei perioade de trei ani. In timp ce o vaca din aceste state primeste anual o subventie de 10 ori mai mare. Daca mai adaugam si isteria anti-americana care e departe de a fi salutata in Europa Centrala, avem tot atatea motive de dezamagire".
Dar Radek Sikorski se declara si mai socat de un aspect mult mai putin comentat. E vorba de insistenta din ultima vreme a cancelarului Gerhard Schroeder ca tarile din Europa Centrala sa ridice nivelul taxarii profitului corporatiilor la nivelul celui practicat in Franta si Germania. Astfel de initiative nu fac decat sa intareasca temerile exprimate intr-o parte a tarilor din UE ca proiectul european tinde sa se indrepte catre o formula de euro-socialism dirijist, gestionata politic de la Bruxelles. Ajungem astfel in miezul unei dispute de fond. De ce se construieste pana la urma Uniunea Europeana extinsa? Pentru a aduce mai multa securitate si mai multa prosperitate locuitorilor sai, pare sa fie raspunsul firesc, mai degraba decat pentru a satisface ambitiile si orgoliile planetare ale Parisului. Din pacate, cel putin in ceea ce priveste prosperitatea, semnele nu sunt tocmai incurajatoare. Un studiu redactat chiar pe vechiul continent de un think tank suedez trage un serios semnal de alarma. Diferenta dintre Produsul Intern Brut pe cap de locuitor intre Statele Unite si Europa este de 32% si nu pare deloc sa se micsoreze. Iar cei circa 10.000 de dolari pe an in plus de care dispune astfel americanul mediu ii permit acestuia un standard de viata evident mai ridicat.
Constatari care nu sunt pana la urma surprinzatoare. Europenii aduceau insa drept contra-argument faptul ca peste Ocean exista disparitati mai mari si e mai multa lume saraca. Pareri pe care studiul mai sus mentionat le infirma insa. Daca luam in discutie pragul de "venituri reduse" din Statele Unite, adica 25.000 de dolari pe familie, constatam ca in timp ce 25% dintre americani se afla sub aceasta limita, in Suedia, tara considerata un adevarat model de prosperitate si egalitate sociala, 40% dintre locuitori s-ar incadra in aceasta definitie.
Acest gen de analize pot continua si starnesc adesea destule controverse. Ceea ce se poate insa constata este ca toata constructia institutionala a Uniunii Europene, marcata de suprareglementare, o formula impusa evident si de constrangerile functionarii in 25 de membri, are probleme serioase de competitivitate. Europa nu duce lipsa de planuri si viziuni grandioase, precum Declaratia adoptatata in 2000 la Lisabona, care prevedea ca in 10 ani economia continentala va fi cea mai dinamica si performanta din lume. Problemele sunt la implementare pentru ca, iata, la jumatatea intervalului, decalajul fata de Statele Unite este departe de a se fi micsorat. Pericolul este ca toate aceste framantari, de la adoptarea Constitutiei pana la alegerea noului presedinte al Comisiei Europene, sa nu obtureze scopul final al constructiei europene. Pentru asta este insa nevoie de o schimbare fundamentala de atitudine in centrele continentale de decizie preocupate in mult mai mare masura de integrarea politica decat de crearea unui spatiu economic continental competitiv.
Pe moment, Bucurestiul a profitat de pe urma atmosferei incinse de la Bruxelles. Prinse in dispute aprinse pe tema Constitutiei si desemnarii inlocuitorului lui Romano Prodi, tarile membre au trecut usor peste chestiunea integrarii Romaniei. Suntem in continuare in carti pentru 2007, desi inevitabil va trebui sa acceptam o formula de tratat care sa prevada amanarea termenului cu un an daca se constata serioase ramaneri in urma din punctul de vedere al respectarii obligatiilor asumate. Poate fi insa un succes inselator. Datorita conditiilor de negociere, dar si a contextului politic autohton, Romania pare cu totul deconectata de toata dezbaterea continentala. Ca si cand intrarea in UE ar fi scopul final si nu transformarea profunda a tarii. Fara presiunile de la Bruxelles, e greu de crezut ca am putea construi singuri institutii functionale. Dar a trece atat de usor peste faptul ca UE este departe de a fi o lume ideala si ca pana la urma e obligatoriu sa ne conectam in mod real la dezbaterea legata de constructia spatiului european este cu siguranta o abordare mai mult decat paguboasa.
