Cheie de lectură pentru marea ofensivă mediatică Huawei

Asistăm în aceste zile la o amplă campanie de persuasiune lansată de Huawei, derulată pe mai toate canalele mediatice autohtone, televiziuni, publicații, site-uri online. Această investiție substanțială în campania de PR, dublată de generoase investiții în publicitate pentru produsele Huawei, are loc, deloc întâmplător, în perioada premergătoare adoptării proiectului de „lege 5G” care introduce un „mecanism de autorizare prealabilă” a ofertelor tehnologice în domeniu în baza unor „considerente ce țin de riscuri la adresa securității naționale”. O formulare care, deși nu spune asta explicit, permite eliminarea Huawei din competiție, fiind o transpunere în plan legislativ a unui memorandum semnat între România și Statele Unite. Reiese acest lucru destul de clar din condițiile ca furnizorii de echipamente pentru reţelele 5G şi infrastructurile telecom de importanţă naţională să nu se afle sub controlul unui guvern străin în care nu există un sistem juridic independent și să nu aibă un istoric de conduită corporativă neetică (de pildă furt de tehnologie). Or, niciuna dintre aceste condiții nu este respectată în cazul Huawei, deși într-o conferință de presă susținută pe 12 august la București George Zhang, CEO Huawei România, a încercat să ne convingă de contrariu.

În conferința respectivă, reflectată mai mult decât generos pe diferite canale media, precum website-ul start-up.ro sau Bursa, George Zhang nu a făcut nicio referire la acuzațiile privind furtul de tehnologie însă a abordat celelalte acuzații legate de riscurile de securitate, de controlul politic asupra companiei sau de subvențiile primite din partea guvernului de la Beijing. Cât privește furtul de tehnologie, există destule exemple concrete, unele lămurite, altele aflate în curs de investigație. Între companiile afectate au fost CISCO în Statele Unite (în iulie 2004 chiar Huawei a admis în cursul judecării unei plângeri în justiție că a copiat parțial un software și manuale de operare aparținând CISCO) și mai ales Nortel în Canada. Ultima, care a fost la un moment dat cea mai mare corporație canadiană, cu 95 de mii de angajați, a fost nevoită să ceară insolvența în 2009, provocând pierderi enorme acționarilor, angajaților și foștilor angajați pensionați.

CEO-ul Huawei România a vorbit de­spre structura de conducere a companiei și acționariatului, în care ponderea covârșitoare, de peste 98%, o au angajații, pentru a ne convinge că Huawei este o companie privată, complet independentă. Apoi a menționat că între 2009 și 2018 finanțarea din partea statului chinez a însumat doar 0,3% din totalul veniturilor companiei. La prima vedere, informațiile privind structura acționariatului sunt corecte. Numai că atunci când se intră în detalii, lucrurile se schimbă fundamental. Într-un articol din aprilie 2019. cotidianul britanic The Times cita un raport al think tank-ului britanic, Henry Jackson Society, care contrazicea faptul că Huawei ar fi o companie privată. În teorie, 98,86 procente din acțiuni sunt deținute de un sindicat al salariaților. Însă, conform legislației chineze, acesta este subordonat unei structuri sindicale centrale care este parte a aparatului de partid și de stat din China.

Însă, este vorba oricum de detalii irelevante. O lege adoptată în 2017 obligă toate companiile private să pună la dispoziția serviciilor secrete din China orice informații sau date care li se cer și toate marile corporații chinezești au obligatoriu în consiliile lor de administrație reprezentanți ai Partidului Comunist Chinez. Așa că toate declarațiile privind „independența” celor de la Huawei nu au niciun fel de valoare în practică. După cum sunt complet fără acoperire și asigurările date de președintele Huawei, Ren Zhengfei, că nu vor pune niciodată la dispoziția autorităților chineze informațiile pe care le colectează. La fel de lipsite de substanță sunt și declarațiile lui Zhang, că Huawei „pune accent pe securitate și pe transparență” sau promisiunea că „oricând compania este deschisă unui agreement de tipul „no-backdoor” cu România”. Pentru că un astfel de acord ar fi lipsit de orice semnificație, la fel ca alte acorduri sau obligații asumate de către regimul comunist de la Beijing în cadrul WTO sau în cadrul altor organisme internaționale, angajamente de care Beijingul nu a ținut cont decât în măsura în care îi satisfăceau interesele.

De altfel, think tank-ul britanic menționat anterior concluziona că este „aproape o certitudine” că Huawei acționează la ordinul serviciilor secrete chineze. În aprilie 2019, Bloomberg a relatat că Vodafone Italia a descoperit în 2011 că în echipamentele Huawei pe care le utiliza existau „porți de acces” ascunse prin care chinezii aveau acces la datele personale ale abonaților. Iar cotidianul francez Le Monde a relatat cum rețeaua de computere din sediul Organizației Unității Africane din Addis Abeba, din Etiopia, clădire donată de către chinezi, transmitea în fiecare noapte la Shanghai date și înregistrări ale convorbirile colectate în timpul zilei în clădire.

Și în ceea ce privește subvențiile de care a beneficiat Huawei din partea guvernului comunist de la Beijing cifrele avansate de George Zhang sunt puțin credibile, ele fiind oricum greu de verificat într-un sistem totalitar netransparent. Însă o investigație întreprinsă în decembrie 2019 de către Wall Street Journal, „State Support Helped Fuel Huawei's Global Rise”, dezvăluia că Huawei a beneficiat de un substanțial suport din partea Partidului Comunist Chinez, estimat la 75 de miliarde de dolari SUA pe o perioadă de peste două decenii (scutiri de taxe, subvenții, facilități de credit, granturi de cercetare etc.), ceea ce i-a permis să devină lider mondial ca producător de echipamente de telecomunicații prin eliminarea de pe piață a celei mai mari părți a competiției, făcând oferte la prețuri cu 25-30% mai mici în raport cu cele ale acesteia.

La o săptămână distanță după conferința de presă apare un articol în Ziarul Financiar, marcat cu (P), ceea ce semnalizează că este unul publicitar, în care George Zhang îl atacă pe ambasadorul Statelor Unite în România, Adrian Zuckerman, acuzând-l că „îşi doreşte să ţină departe de această ţară cel mai mare furnizor de tehnologie 5G din lume”. Între argumentele aduse în articolul menționat, pe care le regăsim constant și la Nicolae Oacă, expert în telecomunicații și unul dintre cei mai activi lobbyiști ai Huawei (care îi sponsorizează aparițiile editoriale) de la noi, este acela că „legea nu respectă principiile concurenței libere și legile comerciale europene, nu respectă directivele europene privind telecomunicațiile”. Sigur, afirmația în sine este ridicolă atunci când vine din partea unei companii controlate de un guvern pentru care cadrul legal internațional este un moft, care interzice explicit prezența principalelor companii de tehnologie americane pe piața sa, le obligă pe altele la transferuri forțate de tehnologie pentru a li se permite accesul pe piața chineză sau le pedepsește dur, prin amenințări cu boicotul, pentru un tweet sau o declarație pe care o consideră „jignitoare”. De regulă astfel de argumente legale vin la pachet cu abordări care duc discuția exclusiv într-un teritoriu strict tehnic. De pildă, în cursul unor emisiuni de televiziune sau în articole precum cel apărut pe website-ul Financial Intelligence (care menționează că este vorba de un „Proiect Editorial susținut de Huawei”), Nicolae Oacă acuză proiectul de lege că introduce „intervenția brutală pe piața liberă a comunicațiilor mobile”, susținând, la fel ca și George Zhang, că „securitatea rețelelor 5G este o problemă tehnică care trebuie rezolvată de tehnicieni”. Adică tehnicienii, nu politicienii, sunt cei care ar trebui să decidă dacă sunt riscuri de securitate. În realitate, după cum poate confirma orice IT-ist cu experiență, nu există cu adevărat posibilitatea de a evalua complet aceste riscuri, în condițiile în care programele cu care se operează pe aceste platforme au zeci de milioane de linii de cod. Doar un noroc poate scoate la lumină eventuale breșe de securitate.

În fine, ultima linie de atac utilizată de Huawei este una de natură financiară. George Zhang ne spune că, „potrivit estimărilor Huawei, România ar avea de pierdut circa 9,2 miliarde de euro în cazul în care legea ar fi promulgată și Huawei nu ar avea voie să participe la dezvoltarea rețelei 5G”. Este complet neclar ce stă la baza acestor estimări livrate de dl Zhang, pentru că nu avem niciun fel de detalii despre ipotezele luate în calcul. Este adevărat, tehnologiile 5G reprezintă un salt tehnologic important. Permit conectarea la o celulă de rețea a unui milion de utilizatori (doar în jur de 50-60 de mii se pot conecta în cazul rețelelor 4G), ceea ce face posibile conexiunile din așanumitul univers IoT (Internet of Things) în care multe dintre echipamentele curente existente în locuințe sau în companii (automobile, frigidere, baterii, automate de parcare, mașini agricole, containere cu produse etc.) vor fi conectate prin intermediul unor senzori inteligenți. Însă până când aceste facilități vor fi implementate, va mai trece ceva vreme, nu e vorba de viitorul imediat. Deci nu există tipul de urgență de care fac atâta caz Huawei și „avocații” săi. Între timp vor fi disponibile cu siguranță și soluții alternative la Huawei, cel puțin la fel de performante. În fapt, Ericsson oferă o astfel de soluție chiar în prezent. De pildă, la sfârșitul lunii iunie, Singapore a anunțat că va încredința companiilor Ericsson și Nokia construcția nucleului principal al viitoarei sale rețele 5G.

Însă chestiunea de fond este alta. Și nu are legătură cu argumentele de natură tehnică sau cu cele de ordin financiar. Pentru Occident, opțiunea pro sau anti Huawei este una fundamental geopolitică. Este adevărat, unii preferă să dea prioritate, miop, intereselor financiare. Nu spunea Lenin despre capitaliști „că ne vor vinde și frânghia cu care îi vom spânzura”? Dar nu poți pur și simplu ceda unui adversar geostrategic, cu care SUA se află într-o competiție existențială, inclusiv pentru apărarea actualului model de societate din Vest, controlul asupra unei infrastructuri strategice. Este ca și când în timpul Războiului Rece Occidentul ar fi permis implicarea Uniunii Sovietice în operarea rețelelor sale de electricitate sau de telecomunicații. Aceasta este și maniera reală în care trebuie privit demersul Huawei legat de construcția rețelei 5G din România și marea ofensivă sa mediatică în favoarea acestuia. //