China, America și Capcana lui Tucidide

În discursul ținut pe 1 iulie, la aniversarea de 100 de ani de la înființarea Partidului Comunist Chinez, Xi Jinping a apărut îmbrăcat într-o tunică gri a la Mao. Un amănunt semnificativ care transmite un dublu mesaj. Primul e acela că la Beijing epoca unei conduceri colective proiectată de Deng Xiaoping, cu schimbarea a liderului la fiecare 10 ani, este de domeniul trecutului. Cu Xi Jinping s-a revenit la modelul liderului absolut, pe viață, așa cum a fost și perioada lui Mao. Se speculează chiar că deși Xi Jinping are astăzi 68 de ani l-am putea regăsi în fruntea Chinei pînă în 2035, pe care el pare să-l fi fixat drept anul limită pînă la care ar trebui să fie preluat controlul asupra Taiwanului. Al doilea mesaj e că linia mult mai rigidă adoptată pe plan intern, controlul strict atît al populației prin sofisticatul sistem de supraveghere generalizată cît și asupra corporațiilor private cărora le se cere ferm să urmeze disciplinat politica Partidului, va continua neabătut. Mesaj pe care oricum antreprenorii chinezi îl înțeleseseră deja foarte bine după ce unul dintre cei mai bogați oameni din China a ajuns la închisoare după ce a îndrăznit să-l critice pe Xi pentru maniera în care a gestionat criza pandemică sau după ce cel mai celebru dintre ei, Jack Ma, fondatorul Alibaba, a ajuns în arest la domiciliu după ce în cadrul unui summit financiar care a avut loc la Shanghai a criticat faptul că sistemul bancar favoriza corporațiile de stat în dauna celor private.

Sub Xi Jinping China a revenit la cultul personalității din vremea lui Mao și s-a îndepărtat constant de filosofia politică promovată de Deng Xiaoping, arhitectul dereglementării economice, acceptării proprietății private, încurajării inițiativei antreprenoriale, reforme care au făcut posibilă extraordinara dezvoltare a țării care a devenit a doua economie a lumii. Nu e vorba de o revenire la o economie exclusiv de stat însă s-a strîns șurubul, mediul de afaceri trebuie să respecte prioritățile strategice stabilite de autorități în privința direcțiilor de urmat atît în ceea ce privește piața internă cît și cea internațională. De altfel, după venire la putere a lui Xi Jinping, în 2013, maniera de abordare a politicii externe chineze s-a schimbat radical. De la una preponderent pasivă, pe linia imprimată de Deng Xiaoping a unei ascensiuni discrete, la un una pro-activă, mai agresivă, care a culminat cu așa numita abordare "woolf diplomacy" din perioada pandemiei. În acest sens un amănunt demn de menționat este că Deng Xiaoping abia a fost menționat în discursul lui Xi.

Aniversarea celor 100 de ani de la înființarea Partidului Comunist Chinez este doar una dintre bornele temporale simbolice fixate de regimul de la Beijing. Astfel, pînă în 2027 cînd se vor împlini 100 de la înființarea Armatei Populare de Eliberare, Xi vrea să se termine procesul de modernizare a armatei. Domeniu în care China a făcut progrese remarcabile, în plan cantitativ cît și calitativ, prin dezvoltarea de arme sofisticate. În teorie bugetul militar al Chinei, al doilea din lume ca valoare, este doar circa 40% din cel al Statelor Unite. Însă aceste cifre sunt înșelătoare pentru că nu iau în calcul faptul că bugetul alocat salariilor militarilor americani este semnificativ mai mare și mai ales pentru că în acord cu filosofia fuziunii între sistemul militar și cel civil multe dintre programele militare chineze sunt derulate în spațiul civil. În fine, pentru 2049, cînd se vor împlini 100 de ani de la crearea Republicii Populare Chineze, liderii de la Beijing își propun ca țara deja să dețină supremația globală.

Din perspectiva mesajelor transmise în exterior discursul lui Xi Jinping a fost, pe linia deja cunoscută, o combinație de avertismente și de asigurări formale că Beijingul este deschis către "dialog" și o "cooperare multilaterală". Sigur, în condițiile în care acestea servesc interesele chineze, lucru probat din plin în ultimele decenii. La primul capitol Xi Jinping, după ce a făcut de acum referirea rituală la "umilințele din trecut" (tratatul impus dinastiei Qing în secolul al 19-lea de către puterile occidentale) a ținut să sublinieze că țara sa nu va accepta sub nici o formă "predicile occidentale" în materie de drepturile omului (o referire la criticile privind situația uighurilor, cea din Hong Kong și din Tibet). "Oricine încearcă să intimideze China va intra în coliziune cu un mare zid de oțel format din cei 1,4 miliarde de chinezi", a avertizat el. Reiterînd, de asemenea, determinarea de neclintit a Beijingului în privința "reunificării cu Taiwanul".

De partea cealaltă, în registrul "soft", Xi a pomenit de deschiderea țării sale către cooperare internațională pentru rezolvarea marilor provocări ale omenirii. Nimic surprinzător. "Prin încurajarea "dialogului" și a dezvoltării tehnologice, Partidul Comunist Chinez s-a infiltrat în sute de universități, întreprinderi și alte instituții occidentale", scrie Charles Moore în Telegraph. Au fost infiltrate astfel instituții precum universitățile Cambridge sau Harvard, prin donații, recrutări de profesori în statut dual sau deschiderea de Institute Confucius. Programe aplaudate de conducerile acestor universități. De exemplu, în luna martie a acestui an, Cambridge University Press (CUP) a publicat un volum sub semnătura a trei academicieni chinezi privind soluționarea litigiilor în cadrul Inițiativei "Belt and Road". pe care autorii o descriu drept "o platformă cheie pentru construirea unei comunități pentru un viitor comun pentru omenire, un bun public pentru întreaga lume" dar care, scrie Cahrles Moore, poate fi descrisă mai corect drept "un proiect imperial masiv, care implică 140 de țări, prin care China dorește să obțină controlul asupra căilor maritime, porturilor, rutelor terestre și resurselor naturale din Asia, Europa, Africa și chiar zona Arctică și Antarctică".

Kevin Rudd, fost prim ministru al Australiei, crede că acest deceniu, pînă în 2030, este extrem de periculos prin prisma competiției geopolitice dintre Statele Unite și China. Din acest punct de vedere se face adesea trimitere la așa numita Capcană a lui Tucidide. Cu 2400 de ani în urmă istoricul grec, autor al "Istoriei războiului peloponesiac", a susținut că adevărata cauză a războiului peloponesiac a fost creșterea rapidă a puterii Atenei și teama pe care aceasta a stîrnit-o în Sparta, care domina atunci Grecia. Ideea de bază fiind aceea că în contextul unor mutații majore în peisajul geostrategic, prin apariții unei puteri în ascensiune și a declinului celei dominante, conflictul militar dintre acestea devine adesea inevitabil, chiar dacă cele două părți nu doresc neapărat asta. Profesorul Graham Allison a plecat de la acest concept pentru a analiza în cartea sa "Destined for War" actuala competiție dintre Statele Unite și China. Una din concluziile cărții este că în 12 dintr-un total de 16 de situații similare din istorie, din ultimii 500 de ani, s-a ajuns la război. Acesta este contextul care îl face pe Kevin Rudd să-și exprime îngrijorarea cu privire la pericolul unei astfel de conflict major ca urmare a unor evaluări greșite a situației de către una dintre cele două părți, de pildă în contextul unei crize legate de Taiwan.

Sigur, părerile diferă. Unele analize subestimează ambițiile Chinei sau le consideră benigne. Chiar dacă există deja suficiente argumente care indică contrariul. Alții, nu consideră că suntem în mod real într-o situație de tipul Capcanei lui Tucidide. De pildă pentru George Friedman China nu este în mod real o mare putere în ascensiune, spunînd că Statele Unite continuă să dețină o superioritate semnificativă în plan militar, economic și diplomatic. Însă este un argument discutabil. Multe analize, chiar ale Pentagonului, susțin că în destule domenii China a ajuns la paritate cu America din punctul de vedere al tehnologiei militare iar armele sale anti-acces și resursele militare plasate pe insulele sale artificiale din Marea Chinei de Sud pot crea mari probleme port-avioanelor americane din regiune în cazul unui conflict.

Iar în plan economic China a devenit principalul partener comercial în Africa și al majorității țărilor din America de Sud și Asia.

George Friedman este de părere că un călcîi al lui Ahile îl reprezintă marea dependență a Chinei de exporturi (20% din PIB) și crede că acționînd pe această direcție împreună cu aliații săi, prin reorientarea către facilități de producție din alte țări, America ar putea să provoace pagube serioase Beijingului. Însă nici asta nu este sigur. După cum a realizat și Joe Biden în discuțiile cu europenii aceștia nu sunt foarte doritori să se ralieze Statelor Unite în disputa cu Beijingul asumîndu-și astfel riscul și costurile politice ale unui impact economic semnificativ. Iată, de pildă, în ciuda criticilor la adresa Chinei exprimate la întîlnirea G7, la inițiativă americană, Angela Merkel și Emmanuel Macron urmează să aibă o videoconferință cu Xi Jinping, după cum relatează Bloomberg. Prilej cu care se va pune surdină pe criticile privind drepturile omului, despre care liderii europeni vorbesc foarte frumos la conferințe și în declarații, motivîndu-se prin nevoia unor eforturi globale în vederea "combaterii schimbărilor climatice" și pandemiei Covid-19. De altfel și la Londra s-a atenuat tonul criticilor, ministrul de finanțe Rishi Sunak pronunțîndu-se în favoarea unei "abordări nuanțate". Așa că șansele de coagulare a unui front economic occidental care să exploateze această vulnerabilitate chineză, ponderea mare a exporturilor în PIB, sunt extrem de reduse. În plus, Beijingul deja a anunțat o strategie de reorientare către piața internă, de reducere a dependenței de exporturi.

Alți analiști aduc în discuție o altă zonă de vulnerabilitate a Chinei, problema demografică. Începînd din 2017 segmentul de populație activă este în regres iar îmbătrînirea populației va pune presiune asupra bugetului alocat pensiilor și sănătății. Ceea ce înseamnă, spun ei, că regimul de la Beijing se va confrunta în viitor cu probleme serioase pe plan intern. Este vorba într-adevăr de provocări reale numai că foarte probabil impactul lor este supraestimat. Pentru acoperirea deficitului de forță de muncă China se poate orienta de pildă către țările din arealul proiectului Belt and Road. În timp ce pericolul unor tulburări interne este minim în condițiile extinsului și sofisticatului sistem de supraveghere de care dispune regimul. Mai ales că forțele de ordine interne din China sunt mai numeroase decît efectivele Armatei.

În afara de asta mai există cel puțin încă doi factori care trebuie luați serios în considerație. Primul este succesele impresionante ale Chinei în plan tehnologic. Un exemplu este ultima misiune de pe Marte, derulată cu același succes ca a celei americane. Este adevărat că în parte aceste realizări au fost posibile prin impunerea unor transferuri forțate de tehnologie firmelor străine care operează în China sau prin furt. Însă realitatea este că în domenii cheie, precum Inteligența Artificială, computerele quantice sau explorările spațiale China a ajuns să se bată de la egal la egal cu America, sau chiar să stea mai bine în anumite domenii, și să depășească clar Europa la multe capitole. De pildă UE nu a fost pînă acum în stare să facă operațional sistemul său de navigație prin satelit, Galileo, alternativa la GPS-ul american, spre deosebire de Rusia, China, Japonia și India care dispun deja de astfel de sisteme.

Un alt aspect, mult mai grav, este criza internă profundă din Occident, mai ales din Statele Unite. Politicile radicale agresive promovate de influentul curent progresist, războaiele identitare, au produs falii societale enorme și au trimis în derizoriu pentru mulți sentimentul de apartenență la națiune și patriotismul. Peter Thiel, un antreprenor de succes, co-fondatorul Pay Pal și membru în Board-ul Facebook, făcea o observație importantă în cursul unei conferințe online organizată de The Nixon Foundation la care mai erau prezenți fostul secretar de stat Mike Pompeo și Richard O'Brien, fost Consilier pentru Securitate Națională în administrația Trump, aceea că angajații, în majoritate "woke", ai marilor corporații din Silicon Valley nu consideră că trebuie să aibă vreo loialitate față de Statele Unite așa că privesc cu detașare competiția geopolitică cu China. Iar în timp ce toate corporațiile chinezești, de la Huawei și ZTE la Alibaba și Tik Tok acționează ca niște soldați credincioși ai Partidului Comunist Chinez (există și o lege în acest sens) Big Tech-ul din Silicon Valley se consideră corporații globale fără nici o obligație specială față de statul american. De pildă Google a refuzat, "din rațiuni morale", să lucreze cu Pentagonul pentru un proiect de Inteligență Artificială, Project Maven, în timp ce colabora de zor cu universități chineze și cercetători chinezi, ceea ce însemna de fapt, avînd în vedere sistemul Civil-Military fusion menționat anterior, că lucra efectiv pentru armata chineză. Ultima chestiune necesită o discuție mai largă însă este clar că o țară cu falii atît de adînci în societate, în care elevii și studenții sunt învățați să-și disprețuiască istoria și reperele fondatoare, în care o bună parte a elitelor cred că toate instituțiile sunt afectate de "rasism sistemic", are puține șanse într-o competiție geopolitică cu o alta, determinată și ambițioasă, care cultivă un puternic sentiment al unui destin național excepțional, dornică să-și ia revanșa și să readucă lumea "în starea firească" în care China, Imperiul Celest, este hegemonul global.