De același autor
În ultimii 25 de ani, politica românească a fost marcată de o mulțime de dispute virulente. În ciuda acestui lucru, a existat întotdeauna un consens general în privința opțiunii euro-atlantice. Semnale din ultima vreme par să indice însă că există unele voci, deloc marginale, care și-ar dori o modificare a acestei linii de politică externă.
Am avut zilele trecute o declarație surprinzătoare a lui Ion Iliescu, care a confirmat pentru săptămânalul german Der Spiegel existența unui „sediu CIA“ în România, cu trimitere la vechea chestiune a „închisorilor CIA“ din Europa. E un subiect vechi de peste 10 ani, iar între timp nu s-a întâmplat nimic nou. Așa că e surprinzător că el a reapărut în atenția publică. Un fel de supă reîncălzită. Deci, un jurnalist de la Der Spiegel vine special în România pentru a se întâlni cu Ion Iliescu, obține imediat o declarație spectaculoasă a acestuia, incomodă și pentru autoritățile de la București, și pentru americani, o publică în Germania și imediat vine o reacție de la Anne Brasseur, președintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care salută afirmația fostului președinte și cere ca „procurorii români să efectueze o investigație serioasă asupra faptelor și să-i tragă la răspundere pe cei care au comis infracțiuni în acest context“.
Nu poți să nu remarci două lucruri: sincronizarea remarcabilă a întâmplărilor și mai ales faptul că subiectul a apărut practic din senin. În paranteză fie spus, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei sună impresionant ca nume, dar este, în fapt, o structură instituțională puțin relevantă, care cuprinde reprezentanți ai parlamentelor din 47 de țări, între care și Rusia, care se întâlnesc doar de patru ori pe an. Totuși, subiectul va fi preluat cu entuziasm de formațiuni de stânga (verzii, liberalii, din rândul cărora face parte și d-na Brasseur) sau de extremă dreapta, cu vederi antiamericane.
La o mică distanță în timp, fostul premier Adrian Năstase, aflat la Târgoviște, ține să spună și el că, din moment ce toate „proiectele extrem de ambițioase la nivelul Europei s-au topit în forme de egoism național“, nu ar trebui să „rămânem blocați pe linia politică lansată în 2005“. În opinia sa, interesele și pozițiile României în interiorul Uniunii Europene ar trebui „reevaluate“ după modelul altor țări membre care s-au orientat către „zona BRICS, formată din Brazilia, China, Africa de Sud și Rusia ș.a.m.d.“. Referirea la anul 2005 nu este întâmplătoare. E o trimitere la începutul mandatului lui Traian Băsescu, în care s-au pus bazele Parteneriatului Strategic cu Statele Unite. Aici bate Adrian Năstase într-o formulă foarte transparentă, chiar dacă nu o spune explicit. Iar între „modelele de urmat“ pe care le are în vedere sunt, fără îndoială, țări ca Ungaria sau Grecia. Sintetizând, el propune ca România să se îndepărteze de America, să cultive relații cât mai strânse cu China și Rusia, principalii adversari globali ai Washingtonului, iar în interiorul UE să se alăture acelor țări care militează pentru o „normalizare“ a relațiilor cu Moscova.
Poziția lui Adrian Năstase nu este surprinzătoare. Ea este produsul resentimentelor față de condamnările sale în justiție, de care ar fi responsabile, în opinia sa, puterile occidentale, cu precădere americanii („Înalta Poartă“), prin sprijinul acordat acțiunilor anticorupție (văzute ca demersuri politice). La fel interpretează și împiedicarea demiterii lui Traian Băsescu în timpul puciului din vara anului 2012. Iată ce scria el, din închisoare, în octombrie 2012: „«românii», «oamenii», «cetăţenii» şi-au petrecut următorii 8 ani (e vorba de mandatul lui Traian Băsescu) în minciună, haos, conflicte, până când Băsescu a ajuns şi el la 10% încredere publică – «Înalta Poartă» învăţase însă lecţia, aşa încât, în baza noii doctrine a statului de drept, deciziile unor instituţii bine controlate au devenit mai importante decât un vot popular masiv al unei democraţii vetuste“.
Sunt mesaje convergente, evident, în folosul Rusiei. RT a și comentat pe larg episodul declarațiilor lui Ion Iliescu. Două sunt obiectivele strategice ale Kremlinului în acest moment: 1) deconectarea Americii de Europa, pentru a sparge frontul transatlantic și a pune în discuție întreaga arhitectură de securitate de pe continent din acest moment; 2) cultivarea unor disensiuni în interiorul Uniunii Europene, pentru a dinamita adoptarea unei politici unitare și ferme față de Rusia și a crea astfel premizele, pe termen mediu, pentru acceptarea ideii unui nou aranjament de securitate, agreat în principal de Moscova și Berlin, dar fără America, care să recunoască Federației Ruse dreptul de a dispune de o sferă de influență în Estul continentului, exact regiunea în care se află și România.
Erodarea sprijinului popular masiv prooccidental, inclusiv în relația cu Statele Unite, este destul de greu de realizat în România, la nivelul societății în ansamblu. Peste 80 de procente dintre români au percepții pozitive despre Statele Unite, Germania, Marea Britanie sau Franța și doar 25 de procente privesc favorabil Rusia. Însă, la nivelul decidenților politici, este relativ larg răspândită credința că sprijinul american a jucat un rol major în declanșarea a ceea ce este perceput drept un adevărat desant DNA asupra clasei politice autohtone. Așa că ideile exprimate de Adrian Năstase ar putea totuși găsi destule urechi receptive la nivelul unei părți a elitelor politice românești.