Ciorbea, de la Coposu în barca lui Ponta

Zilele trecute, PSD l-a instalat pe Victor Ciorbea în funcția de avocat al poporului. Faptul în sine exprimă nefericit de plastic impasul moral major în care a ajuns România la un sfert de veac de la căderea regimului Ceaușescu.

În 1996, premierul Victor Ciorbea re­pre­zen­­ta, împreună cu Emil Constantinescu, simbolul desprinderii depline de co­mu­nism. Astăzi el a ajuns o figură jalnică, o ma­rio­netă pilotată de Vic­tor Pon­ta și colegii săi. De la Cor­neliu Coposu în barca uno­ra ca Dragnea, Mazăre sau Oprișan e un drum lung. Pe care însă fostul premier l-a parcurs dezinvolt, fără să acuze niciun fel de cram­pe morale. În timp ce oa­meni ca Victor Ciorbea își fac loc cu coatele pentru a ajunge cât mai în față, alții precum Mircea Căr­tărescu sau Horia-Roman Patapievici pă­răsesc discret, dezamăgiți, scena pu­bli­că.

Mulți dintre cei îngrijorați de derapajele p­o­­litice și instituționale din România, al căror punct culminant au fost eve­ni­men­tele din vara anului 2012, dau vina pe elec­toratul rural, care în majoritate vo­tea­ză or­bește după indicațiile primarilor, pe cel clientelar din mediul urban (angajații re­gii­lor locale, asistații sociali) sau pe to­le­ranța ex­­tinsă la corupție din societatea ro­mâ­nească. Cum toate aceste segmente sunt controlate autoritar de către PSD, ca­re de­ți­ne un număr impresionant de pri­mari, con­silieri locali și județeni, preșe­dinți de con­silii județene, iar electoratul „mai so­fisticat“ pare puțin dispus să mear­gă în pro­porție importantă la vot, sunt pu­ține spe­ranțe ca în perioada următoare, în­ce­pînd din 2015, să poată fi împiedicată aca­pararea cvasitotală a statului de către ac­tuala putere, după mo­de­lul Viktor Or­bán din Un­ga­ria.

Ideea că justiția, în par­ti­cular DNA și Înal­ta Curte de Casație și Justiție, vor re­zista și după ce Traian Bă­sescu va pleca de la Co­­­troceni, iar în locul său ar veni ci­neva ca Victor Pon­ta e pu­ră naivitate. Prin mo­di­fi­carea legilor, schimbarea unor oa­meni-cheie din sis­tem, acapararea totală a CSM și decuplarea SRI din sfera luptei an­ticorupție, se va ajunge probabil des­tul de repede, în cursul ­lui 2015, la „li­niș­tea“ mult vi­sa­tă de Radu Mazăre, Ni­cu­șor Cons­­tan­ti­nescu, Oprișan, Mircea Coz­ma sau Li­viu Drag­nea. Mai mult, nu e de­loc exclus ca pu­terea să se răzbune pe cei pe care ei îi văd responsabili pentru ne­ca­zurile lor de astăzi, descriși drept ex­po­nenți ai „re­gi­mului Băsescu“.

Atunci când vorbim despre respon­sa­bi­li­tăți și despre mecanismele care asigură ba­za de susținere electorală a actualei pu­teri, de cele mai multe ori uităm să men­ționăm rolul elitelor - oameni de cultură, personalități din societatea civilă sau jur­naliști cunoscuți. O parte deloc neglijabilă dintre aceștia cauționează, din oportunism și uneori din cauza unor frustrări per­so­nale, derapaje instituționale jenante ale pu­terii, încălcări grosolane ale unor prin­cipii de comportament sau de etică pro­fe­sională. Din păcate, România are o tradiție bogată din acest punct de vedere. Avem o lungă listă de scriitori sau oameni de știin­ță de mare valoare, de la Mihail Sa­do­vea­nu și Tudor Arghezi până la C.I. Parhon, care s-au aliniat, câteodată cu entuziasm, de partea noii „puteri populare“ ins­tau­rate de tancurile sovietice. Nu în­tâm­plă­tor, spre deosebire de alte țări precum Po­lo­nia, Cehia, Ungaria sau chiar Rusia so­vie­ti­că, în România fenomenul disidenței an­ticomuniste a fost unul marginal.

Poate nu poți reproșa mare lucru unui om simplu, care nu înțelege clar ideea de furt intelectual, dar era de așteptat ca plagiatul indubitabil al lui Victor Ponta să stâr­neas­că un val de indignare colectivă printre universitari și elitele intelectuale. Nu a fost deloc așa. Mulți l-au ignorat tactic, în timp ce alții, și nu vorbim aici de politruci precum Liviu Pop, care a ajuns să în­tre­rupă curentul electric pentru a împiedica comisia care analiza plagiatul premierului să-și redacteze concluziile, s-au grăbit chiar să ofere justificări jenante. În CNA avem membri care au lucrat anterior în instituții media prestigioase, dar care acum se pros­tituează intelectual apărând Antena 3 cu argumente care sfidează norme ele­men­ta­re de etică profesională. În fine, am văzut o listă întreagă de nume, între care unele de o valoare intelectuală reală, asumându-și o scrisoare deschisă în care susțineau că tot ceea ce s-a întâmplat în vara anului 2012, stârnind o unanimă îngrijorare în exterior, este în regulă.

Am mai văzut apoi, chiar recent, cum une­le nume grele de pe scena publică se arată dez­gustate de „războiul declarațiilor dintre cele două palate“, condamnându-i în egală măsură pe ambii combatanți. Dar oare chiar poți pune în mod onest semnul egal între un președinte, căruia i se pot fă­ră îndoială reproșa destule expresii ne­po­trivite, și un prim-ministru care, până una, alta, dincolo de plagiat, de seria ne­sfârșită de minciuni publice, de faptul că nu pare în stare să guverneze cu adevărat, îi atacă constant pe procurori, se declară solidar cu baronii PSD anchetați de DNA și ține să-și subordoneze direct serviciile secrete din MAI și din Ministerul Apărării plus STS? Cu acest gen de sofisme e greu de văzut cum vom reuși să impunem în societate un număr minim de repere mo­rale și de valoare, fără de care nu se poate construi nimic viabil într-o țară, pe ter­men lung. //