`Coaliția pentru presă curată` și supraviețuirea jurnalismului independent

Nu s-a găsit nicăieri o soluție salvatoare generală care să permită supraviețuirea jurnalismului.

Vorbim mult despre justiție. Despre DNA, Înalta Curte, despre ministrul Cazanciuc și propunerile sale (precum d-na Ponea la DNA), despre procesele lui Dan Voi­cu­les­cu, Romeo Stavarache sau Mircea Băsescu. Ne în­tre­băm, desigur, justificat dacă (eventual cât timp) jus­tiția va rămâne in­de­pen­den­tă în cazul, destul de pro­babil, în care Victor Ponta va ajunge la Co­tro­ceni. Ceea ce mulți ignoră însă în tot acest timp este un alt aspect extrem de im­por­tant și el pentru soarta statului de drept din România: cum pu­tem salva mass-media independente afla­te într-o degringoladă financiară și morală fără precedent din 1990 încoace?

SAR-ul Alinei Mungiu-Pippidi, Centrul pentru Jurnalism Independent și Active Watch par să știe răspunsul. Cele trei or­ga­ni­zații au lansat un demers, Coaliția pen­tru o Presă Curată, menit să rezolve aceas­­tă provocare majoră. Ideea în sine nu e neapărat una originală. Am avut în timp astfel de coaliții pentru un Parlament Curat sau pentru Universități Curate. Pri­ma a avut un oarecare succes în 2004, când Alianța D.A. (dar nu și PSD) au eli­mi­nat de pe listele electorale o serie de nu­me cu probleme de integritate. A doua nu a avut nici un efect palpabil, dar a avut mă­car meritul de a semnala problemele cu care se confruntă învățământul supe­rior autohton.

Ce sputem spune, în aceste condiții, de­spre ultima inițiativă? Pe hârtie sună, evi­dent, bine. Cum să nu saluți un proiect al so­cietății civile care își propune să pună lucrurile în bună ordine, scoțând la lu­mi­nă sche­letele ascunse în dulapurile presei românești? Problema e că, în acest moment, de­mersul este total inadecvat. El ig­no­ră senin problema de fond: contextul eco­no­mic ac­tual nu mai este în stare să asigure sus­te­na­bi­li­tatea mass-media indepen­dente, în particular, a jur­nalis­mu­lui de investigație. Nu este nici pe departe o problemă exclusiv românească, însă la noi deriva este sensibil mai rapidă și mai accentuată ca prin alte părți.

Modelul de afaceri pentru mass-media se baza tradițional pe veniturile din pu­bli­ci­ta­te (plus cele din mică publicitate, pentru presa scrisă) pentru a susține componenta editorială, redacțiile. Numai că, pe de o parte, piața de publicitate autohtonă s-a pră­bușit literalmente după 2009 (aproape s-a înjumătățit!), iar pe de alta, bugetele de marketing se îndreaptă în tot mai mare mă­sură către alte suporturi de comunicare (Facebook, Google, site-uri de știri on­line, blogguri, aplicații mobile etc.). O bună parte dintre publicații sau televiziuni încearcă și ele să exploateze astfel de su­por­turi virtuale, dar veniturile obținute sunt mici (și datorită fragmentării enor­me, și datorită modelului diferit de tarife), cu mult sub ceea ce este necesar pentru su­praviețuirea decentă a redacțiilor.

Deocamdată, nu s-a găsit nicăieri o soluție sal­vatoare generală care să permită su­pra­vie­țuirea jurnalismului. În ultmii ani re­dac­țiile ziarelor americane, care activează în interiorul celei mai mari piețe de pu­bli­ci­tate de pe glob, și-au redus personalul cu peste 25 de procente. Dar dacă pe plan in­ternațional situația este îngrijorătoare, în România ea este de-a dreptul dra­ma­ti­că. Soluțiile de manual în materie de deon­to­logie care pun accentul pe separația ra­di­ca­lă dintre zona editorială și mesajele pu­bli­citare nu mai sunt practic funcționale. Dacă vor să supraviețuiească, cea mai mare parte a mass-media nu au de ales. Com­promisurile sunt inevitabile.

Din acest punct de vedere, avem trei cate­go­rii. Un segment, tot mai redus, care se străduie să rămână într-o zonă decentă cu minimum de costuri profesionale. De tipul diluării unor accente critice, câteodată chiar evitarea unor subiecte. Un alt seg­ment este cel al șantajiștilor care, fie din pro­prie inițiativă, fie angajați de terți lan­sea­ză campanii de „dezvăluiri incendiare“. În fine, ultimul segment este cel care doar abuziv poate fi încadrat în categoria mass-me­dia. Antena 3 sau RTV (alimentat de banii obținuți de Sebastian Ghiță din puz­de­ria de licitații publice câștigate în ul­ti­mii doi ani) sunt cazuri des discutate, dar să nu uităm de televiziunile lui Duicu, zia­re­le baronilor locali (precum Marian Opri­șan în Vrancea) sau de redutabilul arsenal me­diatic de la malul Mării Negre (Telegraf - TV Neptun) aflat la dispoziția echipei Radu Mazăre - Nicușor Constantinescu. Ast­fel de canale au utilizări multiple (fără nici o legătură cu rostul presei): lăudatul pa­tronilor, „schilodirea jurnalistică“ a ad­ver­sarilor politici sau de afaceri, rezervor comod și relativ sigur de preluare a șpă­gi­lor („campanii publicitare“ artificiale la schimb cu favoruri precum câștigarea unor licitații, numiri în funcție etc.). Ul­ti­me­le două categorii nu au probleme de su­pra­viețuire. Doar prima are și, odată cu cvasidispariția previzibilă a acesteia, vom con­semna și decesul jurnalismului inde­pen­dent autohton.

Cam așa arată acest peisaj. Dezolant. Or, în aceste condiții, a soma pe un ton agre­siv publicații precum revista 22 (care toc­mai a lansat un apel public pentru colec­ta­rea de fonduri de la cititori) sau Opinia Stu­dențească din Iași (care se distribuie gra­tuit doar în campusul universitar) să-și publice pe site lista clienților de pu­bli­ci­ta­te, balanța financiară, datoriile istorice la bugetul de stat etc. (specificându-se că cei care nu o fac vor fi menționați într-un fel de „listă a rușinii“ ce urmează a fi pu­bli­cată în luna august) pare un demers poa­te principial corect, dar întru totul rupt de realitate. El nu va avea nici un fel de efect asupra marilor culpabili (care îl vor ignora cu seninătate), dar, punând totul la grămadă, după modelul echi­va­len­ței dintre B1 TV și Antena 3, are mari șan­se să afecteze exact acele canale media care se zbat, cu minimum de com­pro­mi­suri, să mențină în viață ideea de jur­na­lism independent. //