Criza din Golf: context, evoluții, posibile consecințe

Probabil mulți se întreabă dacă ar trebui să fim îngrijorați de agravarea situației din regiunea Golfului după ce iranienii au sechestrat o navă sub pavilion britanic. Și ar trebui să fim din cel puțin două motive.

Pe de o parte, un astfel de conflict poate degenera, se poate intra într-o confruntare militară extinsă, chiar dacă actorii implicați nu vor asta. Istoria e plină de astfel de exemple. De pildă, cine și-ar fi imaginat inițial că asasinarea la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand, în iunie 1914, va fi punctul de plecare pentru Primul Război Mondial? Sigur, acest gen de paralele istorice sunt exagerate, însă, în contextul importanței strategice a regiunii și multitudinii de conflicte în derulare acolo, e riscant și să subestimezi pericolul. Cu atât mai mult, cu cât suntem într-o perioadă de mari reconfigurări geopolitice care nu fac decât să sporească instabilitatea.

Pe de altă parte, chiar dacă nu vom asista la o escaladare militară, va exista un impact economic. Îngreunarea circulației petrolierelor sau, mai rău, blocarea chiar și parțială a Strâmtorii Hormuz, prin care trece o treime din totalul exporturilor mondiale de țiței efectuate pe mare, va duce la o creștere a prețului petrolului. Și știm ce efecte economice are asta, în condițiile în care oricum economiile europene nu se simt prea bine. Or, e evident că și cea a României va fi afectată. Singurul beneficiar major va fi Rusia, care astfel va încasa mai mulți bani din vânzările de țiței și gaze naturale.

Dar cum s-a ajuns aici? Speaker-ul Parlamentului Iranian a recunoscut că este vorba de o reacție la ceea ce Teheranul numește un „act de piraterie“, sechestrarea pe 4 iulie a unui petrolier iranian, Grace 1, în zona Gibraltarului. Numai că această descriere nu are nici o legătură cu realitatea. Autoritățile britanice din Gibraltar au oprit vasul în baza unor sancțiuni ale UE care interzic exportul de petrol către Siria, destinația petrolierului.

Când vine vorba de criza iraniană, mulți, și în Europa, și în America, mai ales printre democrații supărați că președintele a denunțat un acord negociat de Administrația Obama, se grăbesc să arate cu degetul spre Donald Trump, care a denunțat unilateral așa-numitul acord nuclear, JCPOA, prin care Iranul se angaja să nu dezvolte arme nucleare. Această denunțare a fost unul dintre cele mai importante motive ale tensionării relațiilor transatlantice pentru că Marea Britanie, Germania și Franța au rămas în tratat. Maniera în care a procedat Donald Trump, fără a se consulta cu europenii pentru un de­mers comun de abordare a situației, a fost cu siguranță o idee proastă, însă pe fond are dreptate. Acordul cu pricina nu a rezolvat, de fapt, problema. În schimbul promisiunii Teheranului că, pentru o vreme, va renunța să dezvolte arme nucleare, a căpătat acces la active financiare estimate la circa 100 de miliarde de dolari.

Ulterior, resursele i-au permis să-și intensifice demersul de destabilizare a Orientului Mijlociu, direct sau prin grupările teroriste Hezbolah si Hamas, pe care le finanțează. Iranul s-a implicat direct în Siria, se amestecă în Liban și Irak, obiectivul său fiind acela de a se conecta printr-un cordon teritorial direct la Marea Mediterană. În ciuda tuturor acestor elemente, europenii se agață obsesiv de un acord care nu descurajează comportamentul nociv al Teheranului.

E interesant de spus și că americanii au făcut demersuri pentru constituirea unei forțe internaționale care să asigure securitatea tranzitului petrolier în zona Golfului, lucru rezonabil, cu atât mai mult cu cât SUA nu sunt dependente de livrările de petrol de acolo, deci nu au de ce să securizeze singure livrările de petrol între altele pentru China și alte țări din Asia. Însă europenii au fost reticenți, inclusiv britanicii, de teamă să nu irite Teheranul. Și rezultatul s-a văzut. De altfel, Donald Trump a și făcut trimitere la asta atunci când nu s-a declarat deloc grăbit să sară în sprijinul Marii Britanii după sechestrarea navei de către iranieni, spunând că nu există nici un acord semnat în acest sens. În plus, el este iritat de insistența cu care europenii, inclusiv Marea Britanie, se agață de salvarea acordului cu Iranul, mergând până acolo încât să colaboreze cu Rusia și China împotriva SUA. Londra, în încercarea de a naviga între America, cu care vrea să extindă legăturile comerciale după Brexit, și UE, pe care o va părăsi, se găsește într-o situație de neinvidiat.

E greu de spus ce se va întâmpla în continuare. Prin acțiunile sale, Iranul speră că va crea o presiune internațională asupra SUA pentru a le face să renunțe la sancțiuni. Însă e puțin probabil ca Donald Trump, care speră ca sancțiunile să determine Teheranul să accepte începerea unor noi negocieri, să cedeze. În acest condiții va risca oare linia dură din Iran provocări mai grave care să forțeze Washingtonul să răspundă militar? Rămâne de văzut, dar ce se întâmplă în Golf, plus decuplarea explicită a Turciei de NATO și apropierea de Rusia, deteriorarea relațiilor transatlantice care probabil se va amplifica după ce Franța a introdus o taxă digitală care vizează explicit doar companiile americane, toate aceste crize mai noi sau cronicizate creează un climat geopolitic periculos, instabil, în care putem asista la evoluții surprinzătoare, foarte probabil negative. //