De același autor
Falimentul unei bănci din California, Silicon Valley Bank (SVB), consemnat la sfârșitul săptămânii trecute, al doilea cel mai mare faliment bancar din istoria Statelor Unite, a avut reverberații globale. Amintirea situației din 2008, când falimentul Lehman Brothers a dus la declanșarea unei severe crize financiare generalizate, cu implicații majore multiple în economie, în societate, în plan geopolitic, a provocat fiori reci mai peste tot în lume. Banca era a 16-a ca mărime din Statele Unite, cu active de aproximativ 209 miliarde de dolari la 31 decembrie.
Întrebarea este dacă ne confruntăm și acum cu ceva similar? Părerile sunt oarecum împărțite, însă, cel puțin deocamdată, răspunsul e mai degrabă negativ. „Aud o adevărată retorică apocaliptică, nejustificată în raport cu ceea ce știm în acest moment", scrie Paul Krugman într-un comentariu pentru New York Times, îmbrățișând argumentul că nu asistăm la o amenințare sistemică asupra instituțiilor financiare similară cu aceea de acum 15 ani. Deși recunoaște că „impactul problemelor bancare a făcut ca o situație economică tulbure să devină și mai complicată” și că „va mai trece ceva timp, dacă asta se va întâmpla vreodată, până când vom ști dacă factorii politici au luat decizia corectă”. Cu trimitere la decizia guvernului de a garanta toate depozitele bancare, nu doar cele până la concurența sumei de 250 de mii de dolari, cât este plafonul legal, decizie care intră în coliziune cu justificarea că falimentul celor două bănci nu ar prezenta un risc sistemic pentru sistemul financiar. Argumentul invocat, în parte real, este impactul sever asupra ecosistemului financiar al companiilor din domeniul IT și biotehnologiei, în care SVB juca un rol cheie.
Cea mai mare parte a clienților băncii, care își avea sediul în Santa Clara, în inima Silicon Valley, erau antreprenori, start-upuri, companii de investiții în tehnologie (venture capital) și angajații acestora. Din acest punct de vedere, chiar dacă clienții băncii își vor recupera integral banii, dispariția unei astfel de instituții bancare va avea un impact negativ în peisajul inițiativelor din domeniul tehnologiilor de vârf, într-un moment în care Statele Unite se află într-o acerbă competiție cu China exact pe această direcție.
Sursa problemelor
La nivel tehnic, falimentul SVB nu are, într-adevăr, nicio legătură cu tot ceea ce s-a întâmplat în tipul crizei din 2008. Atunci, motivul a fost riscurile enorme introduse în sistemul financiar de tot felul de produse financiare „inovative”. Acum, din contra, paradoxal, sursa problemelor au fost investițiile în, teoretic, cele mai sigure instrumente financiare disponibile, titluri de trezorerie.
În urmă cu trei ani, ca răspuns la pandemia de COVID-19, Rezerva Federală, Banca Centrală a Statelor Unite, a redus rata dobânzii la aproape zero și a inundat economia americană cu bani ieftini. Între principalii beneficiari au fost companii noi din domeniul tehnologiei, investitorii fiind mai dispuși să finanțeze proiecte cu risc ridicat atunci când costul împrumuturilor este scăzut. Și pentru că aceste companii de tehnologie puteau obține relativ facil bani de pe piața bursieră, rămâneau cu sume disponibile considerabile, pe care le-au depus la SVB, care și-a văzut depozitele crescând de la 60 de miliarde de dolari la sfârșitul primului trimestru din 2020 la aproximativ 200 de miliarde de dolari în doi ani.
Așa că banca a investit cea mai mare parte a activelor sale, aproximativ 128 de miliarde de dolari, până la sfârșitul anului 2021, în titluri de trezorerie americane pe termen lung și în titluri ipotecare garantate de stat, investiții considerate sigure, care garantau randamente mai mari decât cele pe termen scurt. Banca ar fi trebuit să-și păstreze activele în obligațiuni pe termen scurt sau în numerar pentru a putea satisface eventualele nevoi de retragere ale clienților săi. Însă nu a luat în calcul riscurile unei crize de lichidități, plecând de la premisa că ani buni de acum încolo vom avea un climat financiar cu dobânzi cvasi-zero, în ciuda turbulențelor economice și geopolitice din lume.
Între timp, lucrurile s-au schimbat radical. Și aici apar criticile la adresa politicilor adoptate pe ambele maluri ale Atlanticului, care au continuat să pompeze bani în economie, păstrând dobânzi cvasi-zero. În 2021, Biden a semnat așa-numitul „Plan de salvare a Americii”, în valoare de 2 trilioane de dolari, trimițând cecuri unor zeci de milioane de americani, motivul fiind pandemia, chiar și când aceasta era pe sfârșite. Iar ulterior a fost adoptată o lege a „Infrastructurii Verzi”, o altă infuzie de 715 miliarde de dolari. Deja inflația dădea semne că va crește vertiginos, însă din rațiuni politice acestea au fost ignorate, cu motivații care sfidau în bună măsură principii de bază ale economiei. Președintele Biden susținea în vara anului 2021 că „nu există nimeni care să sugereze că se pregătește o inflație necontrolată – niciun economist serios”. Abordarea, care a primit numele de Bidenomics, este în principal motivată politic. Merge pe aceeași școală de gândire ca aceea ilustrată de așa-numita Teorie Monetară Modernă, care militează pentru o extinsă intervenție a statului în economie, în baza principiului, amplu contestat, că orice țară care are monedă proprie poate tipări oricât de mulți bani are nevoie pentru acoperirea cheltuielilor guvernamentale.
Strategii pe timp de criză
Numai că inflația s-a dovedit a nu fi deloc „tranzitorie”. A crescut brusc, până la 8,5%, dând dreptate celor care avertizaseră din timp că a injecta stimulente de trilioane într-o economie care nu era nicidecum în recesiune era un experiment periculos. În acest context, mediul de afaceri pentru companiile de tehnologie s-a deteriorat sensibil, din cauza presiunilor inflaționiste care au dus la costuri de operare mai mari și la o cerere în scădere din partea clienților. În ultimele luni, acestea au concediat cumulat în jur de 200 de mii de angajați. Consecința: companiile au început să retragă bani, iar problema SVB a fost că, din cauza plasamentelor în obligațiuni pe termen lung, a intrat în dificultăți majore. Pentru a satisface aceste cereri de retragere, banca a trebuit să vândă o parte din obligațiunile pe termen lung pe care le deținea. Numai că a făcut asta în pierdere, pentru că obligațiunile respective puteau fi vândute doar la prețuri mai mici decât cele de achiziție, având în vedere că între timp fuseseră emise obligațiuni cu dobânzi semnificativ mai mari. Asta a făcut ca aceste așa-numite „pierderi nerealizate” (pentru că nu ar apărea dacă obligațiunile ar fi încasate la maturitate) să se transforme în pierderi efective. Fisurile din sistemul financiar apar ori de câte ori ratele dobânzilor cresc rapid după o lungă perioadă de credite ieftine, subliniază unii analiști. Surpriza este că a durat atât de mult.
Care va fi impactul în America, Europa și în general pe plan global. Pentru că situația SVB e departe de a fi una singulară. Orice alt șoc poate duce la un efect de domino similar, avertizează Nouriel Roubini, cel care a prezis criza bancară din 2008. „Datele oficiale ale FDIC [Corporația Federală de Asigurare a Depozitelor din SUA] spun că există 620 de miliarde de dolari de pierderi nerealizate pe titluri de valoare. Cum capitalul total al băncilor din Statele Unite este de 2.200 de miliarde de dolari, înseamnă că o bancă americană medie are aproximativ o treime din capitalul său la nivelul relativ ridicat”. Alții văd lucrurile diferit. Însă nu e deloc liniștitor faptul că în America o investiție de 30 miliarde de dolari a unui consorțiu de 11 bănci se pare că nu va putea salva o altă bancă, First Republic, motivele fiind și în acest caz criza de lichidități. Și în Europa o injecție de 54 miliarde de dolari a Băncii Centrale Elvețiene în Credit Suisse s-a dovedit și aceasta insuficientă pentru a o salva (între timp tocmai s-a anunțat că va fi preluată de cea mai mare bancă elvețiană, UBS).
Dincolo de asta, discuția ar trebui să meargă pe două direcții. Care sunt costurile intervențiilor guvernamentale pentru a calma piața agitată de falimentul SVB și mai ales cele ale deciziilor greșite luate în pandemie, cu „bani din elicopter” aruncați fără discernământ în piață, ale căror efecte, iată, se văd acum. „Ultimul plan de salvare a băncilor al lui Joe Biden este o soluție pentru el acum și o problemă pentru noi mai târziu”, scrie Wall Street Journal. „Atunci când intervine, guvernul nu elimină eșecul, ci transferă riscul asupra sa. Ceea ce creează probleme de solvabilitate, denaturează comportamentul de piață și pune în pericol credibilitatea dolarului pe plan internațional”. Acest tip de intervenționism este criticat de către cei care cred că posibilitatea de a eșua era în trecut un punct forte al economiei americane, fiind o sursă pentru disciplina pe piață.
Numai că decizii de acest tip, la fel ca și reformele radicale, au devenit aproape imposibil de luat în societățile prospere, precum cele din America și Europa, care la un moment dat devin paralizate, din cauza constrângerilor electorale pe termen scurt, a presiunii unor grupuri de interese influente și a unei enorme birocrații mult mai interesate de satisfacerea intereselor proprii decât de binele comun, fenomen descris de Mancur Olson, între altele, în volumul din 1982, „Creșterea și declinul națiunilor”. Avem un exemplu pe viu în aceste zile în Franța, unde demersul de creștere cu doi ani a vârstei de pensie a dus la proteste de masă și la haos generalizat.
„În urmă cu douăzeci de ani, un candidat la președinție putea avea succes dacă vorbea despre lipsa de sustenabilitate a unor beneficii sociale”, remarcă același Wall Street Journal. „Acum, subiectul este interzis”. Din același motiv nu se vorbește mai deloc nici în America și nici în Europa despre nivelul exorbitant al datoriei publice. „Strategia adoptată se bazează pe speranța că bomba va exploda în timpul guvernării celorlalți”.
