De același autor
În 2020, când a fost ucis George Floyd în America, în Marea Britanie și în multe alte țări din Occident, străzile au explodat. Sub stindardul Black Lives Matter și Antifa am asistat la proteste, adesea violente, numeroase clădiri au fost incendiate, au murit oameni. Iar cei care au avut proasta inspirație să critice violențele au avut de suferit. Au fost nevoiți să facă retractări umilitoare pentru a nu fi dați afară din universități, în multe situații chiar au fost dați afară, și-au pierdut slujbele din alte instituții sau le-au fost afectate sever afacerile.
Acum, când în Israel 1300 de oameni, în marea lor majoritate civili, o cifră care nu este încă una finală, au fost măcelăriți cu o cruzime inimaginabilă, am asistat la marșuri de celebrare mai peste tot în spațiul occidental. Trimiterea la Holocaust nu e deloc deplasată, în Australia, la Sydney, în fața Operei, s-a strigat „gazați-i pe evrei!”. Iar dacă naziștii nu au dorit să-și popularizeze crimele, teroriștii Hamas au postat online, la fel ca ISIS, fotografii și clipuri video cu toate aceste orori.
„Noi, organizațiile studențești semnatare, considerăm regimul israelian în întregime responsabil pentru violențele în desfășurare”, se spune într-o declarație comună a 31 de grupări studențești de la Universitatea Harvard, inclusiv a filialei locale Amnesty International. „În cei aproape 50 de ani de afiliere la Universitatea Harvard, nu am fost niciodată atât de dezamăgit și alienat ca astăzi”, a reacționat pe Twitter Lawrence Summers, fost președinte al Universității, fost secretar al Trezoreriei, deplângând reacția palidă a conducerii, altfel foarte vocală în alte situații.
„Astăzi, suntem martorii unei victorii istorice pentru rezistența palestiniană: pe uscat, în aer și pe mare”, a fost și mesajul entuziast al Comitetului Național al Studenților pentru Dreptate în Palestina, o rețea de grupuri pro-palestiniene din campusurile universitare americane. Iar în Europa, în insula grecească Samos, unde funcționează, cu finanțare din partea UE, un mare centru de primire a imigranților, imediat după masacrul civililor din Israel mulți dintre imigranții găzduiți acolo au sărbătorit atacul Hamas împotriva Israelului, scandând sloganuri antisemite și strigând „Allahu akbar”.
Printr-o ciudată, distopică, inversiune morală, după ce israelieni, între care și mulți copii, sunt înjunghiați, răpiți, decapitați, târâți pe străzi într-un spectacol sumbru de umilință ritualică, autorii măcelului sunt glorificați. „Suntem astăzi în situația îngrozitoare”, remarcă amar jurnalista britanică Melanie Phillips pe fluxul ei de Substack, „în care mii de oameni cred că genocidul arabilor palestinieni este rezistență și că adevărata rezistență a Israelului împotriva acestuia este genocid”.
Propaganda palestiniană utilizează abil termeni cu încărcătură emoțională, de tipul „închisoare în aer liber”, atunci când e vorba de Fâșia Gaza sau „apartheid”, care dacă ar fi analizate – ceea ce mare parte a mass-media occidentale și internaționale, cu simpatii evidente pro-palestiniene, nu face –, se dovedesc complet false. De pildă, cum poți vorbi despre apartheid într-o țară în care arabii musulmani sunt reprezentați în Parlament? E adevărat, e sărăcie în Gaza, în pofida sumelor importante furnizate din Europa și Statele Unite, dar principalul vinovat e Hamas, care guvernează acolo, nu Israelul.
De fapt, explicația e simplă și e furnizată chiar de un lider Hamas, Ali Baraka, în cursul unui interviu acordat la Moscova canalului Russia Today (în sine un detaliu care relevă legăturile dintre Hamas și Kremlin). „I-am făcut să creadă că Hamas a fost ocupată cu guvernarea Gaza și că a vrut să se concentreze asupra celor 2,5 milioane de palestinieni de acolo și că a abandonat cu totul rezistența. În tot acest timp, pe sub masă, Hamas se pregătea pentru acest mare atac.” E sărăcie în Gaza pentru că banii veniți din exterior pentru populație au fost deturnați către arme și construirea imensei rețele de tuneluri subterane care se întinde pe 500 de kilometri.
„Obiectivul teroriștilor este cu adevărat distrugerea fără discriminare”, scrie Gerard Baker în Wall Street Journal. „Pentru ei, un evreu mort este un bonus, dar un palestinian mort este un trofeu pe care îl pot etala în fața credulilor din mass-media occidentală pentru a transmite o presupusă echivalență morală între depravarea lor și acțiunile unui stat asediat care încearcă să-și păstreze existența”.
Oricum, pentru CNN Hamas nu este o organizație teroristă, ci o grupare militantă, ceea ce sună chiar onorabil. Și BBC refuză să-i numească pe membrii Hamas teroriști, ceea ce i-a atras critici dure inclusiv din partea unor membri ai guvernului care se întreabă cum altcumva ar putea fi descris terorismul. BBC se apără spunând că postul nu ar trebui să ia partea cuiva și că acest lucru ar însemna o abordare „emoțională”. Însă chiar foști și actuali jurnaliști BBC au dubii că într-un astfel de caz este abordarea corectă. „Cu o grabă indecentă”, notează și Telegraph, „înainte ca victimele să fi fost măcar înmormântate, reporterii s-au grăbit să ceară opiniile unor extremiști cărora li se permite să explice că uciderea în masă, violul și răpirea copiilor și a femeilor în vârstă sunt cumva justificate, pentru că palestinienii sunt oprimați”.
Într-o ediție a podcastului WSJ, Free Expression, în care a discutat despre ultima sa carte, „American Brakdown”, Gerard Baker, fost redactor șef al Wall Street Journal, a vorbit despre o schimbare majoră de filosofie în materie de abordare a jurnalismului care a avut loc în ultimele două decenii. „Vechea generație de jurnaliști era încă interesată în aflarea adevărului, își asumau funcția de watch dog a autorităților. Cei de astăzi sunt în majoritate ideologi, cred că dețin adevărul și trebuie să-i instruiască pe ceilalți”. Megyn Kelly, o cunoscută jurnalistă americană, care a lucrat în trecut pentru Fox și NBC, vine și cu o altă explicație. Spune că mulți dintre moderatorii de televiziune notorii sunt de fapt personaje mediocre, preocupate în principal de statutul lor de vedete publice, care nu-și dau niciun fel de osteneală, de pildă, să-și pună întrebări, să înțeleagă contextul conflictului dintre Israel și palestinieni.
Un exemplu este felul în care se vorbește permanent despre varianta cu două state separate ca despre soluția miraculoasă care ar duce la rezolvarea „problemei palestiniene” și la instaurarea păcii în regiune. Ignorând faptul că palestinienii au refuzat în cinci rânduri, din 1947 încoace, ideea unei partiții a teritoriului. Inclusiv în 2000 și 2008 când li se propunea Ierusalimul de Est drept capitala noului stat. În retorica palestiniană, inclusiv în cadrul mitingurilor de susținere din spațiul occidental, se face trimitere doar la „decolonizare”, la „eliberarea teritoriului de sub ocupația israeliană”, ceea ce înseamnă în realitate dispariția statului evreu.
„Problema palestiniană” a fost inventată după războiul din 1967 de către lumea arabă, care a dorit să schimbe narațiunea legată de motivul real: eliminarea statului evreu din regiune – care evident nu avea cum să fie percepută favorabil pe plan internațional –, cu aceea a luptei nobile pentru cauza palestinienilor opresați de coloniștii israelieni. Noua narațiune a fost imediat îmbrățișată de stânga occidentală. În 2009 Jeremy Corbyn, care ulterior avea să devină liderul Partidului Laburist, spunea că este onorat să-i găzduiască în Parlamentul Britanic pe „prietenii” săi de la Hezbollah și Hamas, organizație care „luptă pentru binele poporului palestinian aducând speranța unei păci pe termen lung, justiției sociale și justiției politice în întreaga regiune”.
Întrebarea e însă de ce stânga occidentală, care a ajuns între timp să controleze mass-media și spațiile cultural și academic din Occident, îmbrățișează o cauză umăr la umăr cu regimuri, precum cel din Iran, care au valori situate la polul opus celor proprii. Stânga moderată privește conflictul prin prisma viziunii morale Opresor – Oprimat, în care statul Israel joacă rolul primului. Ca și în alte cazuri similare, de pildă în cazul migrației, Stânga este atât de îndrăgostită de viziunea nobilă a justiției sociale încât, după cum explică Thomas Sowell, preferă să ignore orice elemente factuale care ar putea să o contrazică. În timp ce stânga progresistă radicală, neomarxistă, vede în Hamas un actor util în lupta sa împotriva capitalismului, a Americii, ca promotoare a acestuia, și împotriva valorilor democrației liberale, Israelul este prezentat drept o marionetă a Statelor Unite.
În acest context, „detalii” precum corupția endemică din Cisiordania și Gaza, prin care au fost și sunt sifonate sutele de milioane de dolari trimise de Statele Unite și UE în sprijinul populației civile, sau faptul că mulți dintre susținătorii din regiune ai cauzei palestiniene susțin explicit eradicarea Israelului ca stat, sunt complet ignorate. Carta Hamas din 1988 stipulează ca obiectiv primordial al organizației declanșarea unui război sfânt, „continuu și nelimitat”, pentru distrugerea completă a Israelului, ca o condiție esențială pentru eliberarea Palestinei și constituirea unui stat teocratic bazat pe legea islamică, Sharia, și respingerea oricărei soluții negociate sau acord politic între cele două părți
„Nu trebuie să fiți șocați de această inversiune șocantă a rolurilor în care sunt condamnate victimele și sunt celebrați autorii masacrului”, scrie Tablet magazine într-un editorial despre ideile, instituțiile și oamenii care au provocat colapsul și degringolada morală din Occident. „Idei ale căror cusături se destrămau imediat la contactul cu realitatea erau apărate cu obstinație, în timp ce toți cei care le puneau la îndoială erau defăimați. Ceea ce vedem acum este rezultatul unui lung proces de degradare instituțională”. //
