Cum se raportează Germania la Europa de Est, Rusia, China și relațiile transatlantice

În ultima sută de ani am avut trei momente de ruptură geopolitică majoră, provocate de fiecare dintre cele două războaie mondiale și de sfârșitul Războiului Rece; ne așteaptă un al patrulea.

Alexandru Lazescu 16.06.2020

De același autor

Nicio altă țară din Europa nu a beneficiat mai mult ca Germania în urma extinderii UE către Est și introducerea monedei euro. Alimentate de performanța sa mașinărie industrială, exporturile germane au explodat într-un mediu liber de orice constrângeri, cu taxe vamale, certificări, reglementări și standarde comune și cu o monedă comună în 19 din cele 27 de state membre ale Uniunii. În prezent, 2/3 din ansamblul exporturilor germane sunt intra-comunitare. Doar Europa de Est atrage 15% dintre acestea, mai mult decât China (13%). Însă dincolo de meritele indiscutabile ale economiei sale, Germania a beneficiat în ultimele trei decenii, probabil cele mai bune din întreaga sa istorie, de un context geopolitic extrem de favorabil. În 1990, sprijinul ferm al SUA, coroborat cu cel al unei Uniuni Sovietice slăbite, afectată de o severă criză financiară, deci sensibilă la cadourile financiare ale cancelarului de atunci, Helmuth Kohl, a făcut posibilă reunificarea germană, în ciuda reticențelor Marii Britanii și chiar ale Franței. În pofida acestui lucru, la marcarea a 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, Heiko Maas, ministrul de externe german, deși l-a menționat și i-a mulțumit lui Mihail Gorbaciov, nu a găsit de cuviință să amintească, măcar o dată, America. De a cărei umbrelă de securitate beneficiază, nemijlocit în Europa, de peste 70 de ani. Tot Statele Unite sunt cele care securizează și rutelor internaționale de comerț și de aprovizionare cu energie, ambele vitale pentru economia Germaniei și pentru exporturile sale. La adăpostul acestei umbrele, Berlinul și-a permis să aloce sume modeste pentru apărare, redirijând banii către economie și programe sociale.

Este doar unul dintre detaliile care ilustrează o deteriorare serioasă a relațiilor dintre Washington și Berlin. La nivel declarativ, tensiunile s-au accentuat semnificativ de la venirea lui Donald Trump la Casa Albă, dar chiar analiștii și politicienii germani țin să sublinieze că este vorba de un proces de mai lungă durată. Într-un articol programatic publicat în septembrie 2018 în cotidianul economic Handelsblatt, cu titlul sugestiv „Planuri pentru o nouă ordine mondială”, ministrul de externe german, Heiko Maas, scria că „relația Europei cu SUA s-a schimbat chiar înainte de apariția lui Donald Trump și a tweet-urilor sale provocatoare. Germania vede acum în actuala antipatie transatlantică o oportunitate istorică de a redefini rolul UE”.

Este interesantă maniera în care Heiko Mass privește această repoziționare strategică în raport cu Statele Unite, ca una a întregii Europe, deși din acest punct de vedere există diferențe majore de abordare între țările de pe continent. Mai ales printre statele din Est, care sunt extrem de sceptice în privința garanțiilor de securitate pe care le poate oferi UE în raport cu Rusia. În plus, pentru o serie de țări din UE, prezența americană este văzută ca o contrapondere la o Germanie dominantă. Din cînd în cînd, mai ales în momente de criză, ca în această perioadă, resentimentele față de Germania, uneori și față de Franța, ies puternic la suprafață. Conform sondajelor de opinie, pentru italieni Germania, urmată de Franța, sunt țările cele mai "neprietene". La polul opus fiind China și Rusia! Și, nu e vorba de o situație de moment. În urmă cu 5 ani, Der Spiegel relata despre o carte scrisă de doi jurnaliști italieni, Vittorio Feltri, de la Corrriere della Sera, și Gennaro Sangiuliano, de la RAI, cu titlul "Al Patrulea Reich: Cum a subjugat Germania Europa"[1]. În opinia acestora Euro este instrumentul prin care Germania și-a extins controlul asupra întregii Europe. Iar aceste resentimente nu sunt nici pe departe singulare. Le regăsim și prin alte părți, de pildă în Polonia, chiar dacă mai ales Angela Merkel încearcă să minimalizeze tensiunile temperînd adesea puseele federaliste, made pildă cele ale Franței. De aceea, ideea că doar Berlinul, sau Parisul, pot vorbi în numele întregii Europe este cel puțin discutabilă și poate fi chiar contra-productivă, generatoare de tensiuni.[2]

Este realistă ambiția Germaniei de a deveni o campioană a multilateralismului?

Pe de altă parte însă, mai ales după plecarea Marii Britanii, influența Germaniei a crescut și mai mult, pentru că britanicii erau liderii unei grupări de state care se dorea o contrapondere la axa franco-germană. În acest context există tot mai multe voci la Berlin care ar dori ca Germania, în cuplu cu Franța, să-și utilizeze poziția dominantă, în plan economic și politic, asupra celorlalte state din UE, pentru a impune o politică externă și de securitate europeană comună. Opiniile exprimate de Heiko Maas sunt expresia unui curent mai larg, care militează pentru un rol mult mai activ al țării pe plan internațional. „E timpul ca Germania să conducă”, scria Christianne Hoffmann, în Der Spiegel, în 2018. Deși e conștientă că asta va însemna ieșirea din situația confortabilă din prezent. „Abstinența globală a Germaniei i-a permis luxul de a-și baza politica externă în mare parte pe valori, în timp ce alții au fost responsabili de «partea murdară», cea de realpolitik”. Ea dă exemplul politicilor Angelei Merkel pro-refugiați, „care au pus principiile umanitare deasupra coeziunii Uniunii Europene” și avertizează că atunci când „principiile se ciocnesc cu pragmatismul, când valorile intră în conflict cu interesele, Berlinul va fi forțat să ia decizii dificile”. E drept, Christianne Hoffmann tinde să idealizeze accentul pus pe valori în comportamentul Berlinului. Deși este oricând gata să țină prelegeri privind importanța multilateralismului și primatul valorilor, Germania nu a ezitat să-și urmărească ferm interesele, chiar dacă, făcând asta, se abătea de la normele pe care le promova declarativ. Un exemplu tipic este proiectul gazoductului Nord Stream 2, la care Berlinul a refuzat să renunțe, în ciuda presiunilor americane și nemulțumirilor Poloniei, Țărilor Baltice și Ucrainei, ale căror interese de securitate sunt grav afectate.

„Problema Germaniei este că e prea mare pentru Europa, dar prea mică pentru lume”, spunea Henry Kissinger. Heiko Maas și cei care îi împărtășesc opiniile știu asta, dar vor să iasă din acest impas, coagulând o Europă strâns unită sub comanda Berlinului și Parisului. O Europă care să intre în competiție nu doar cu China și Rusia, ci și cu Statele Unite, o idee avansată în repetate rânduri și de Emmanuel Macron. În afară de asta, discursul standard de la Berlin este obsesiv dominat de apelul la multilateralism. Este un discurs tentant și aplaudat de mulți, ideea de solidaritate internațională împotriva pandemiilor și a relelor de orice fel sună bine pe hârtie. Însă are puține tangențe cu realitatea. De pildă, China a exploatat abil acest cadru generos pentru a prelua controlul asupra OMS și a altor trei organizații din structura ONU, după cum a exploatat și facilitățile oferite de apartenența la WTO pentru a intra cu bariere minimale pe toate piețele importante occidentale, în timp ce a ridicat obstacole și a introdus constrângeri instituționale celor care au dorit să intre pe piața sa internă. Altfel spus, a vorbi despre multilateralism de dragul multilateralismului, fără a-ți fixa niște obiective strategice și fără a vedea lumea nu cum ai vrea tu să fie, prin lentila propriilor valori și concepții, ci așa cum este ea în realitate, definită prin competiția globală pentru putere, influență și resurse, impregnată de resentimente și frustrări istorice care alimentează dorința de revanșă, este o probă evidentă de naivitate și de distorsiune ideologică utopică. Privind în istorie realizăm că de fapt, dincolo de vorbe și de bunele intenții nimic nu s-a schimbat esențial din acest punct. Iar ignorarea acestor realități s-a dovedit în trecut a fi fatală pentru soarta unei civilizații așa că nu există nici un motiv să credem că acum va fi altfel.

Un alt apel explicit la separarea transatlantică a lansat recent și Josep Borrell, Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă al UE, un vocal anti-american, poate nu întîmplător, la Conferința anuală a ambasadorilor germani. După ce a ținut să spună că "dacă secolul 21 se va dovedi a fi un secol asiatic, așa cum secolul 20 a fost unul american, pandemia poate fi foarte considerată ca un punct de cotitură al acestui proces", Borrell a îndemnat UE "să-și urmărească propriile interese și valori și să evite să fie instrumentalizată de unul sau de către altul". Or, e greu de crezut că o poziție neutră a Europei în economia bătăliei geopolitice dintre Statele Unite și China, văzută drept una existențială la Washington, nu va duce la decesul definitiv al alianței transatlantice, inclusiv al NATO. Ar fi ca și cînd în plin Război Rece Europa de Vest ar fi decis să se declare neutră în confruntarea dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Mai mult, acest lucru ar face foarte greu de evitat o viitoare "lume chinezească", la ale cărei rigori, valori și constrîngeri va fi și Europa nevoită să se alinieze pînă la umă.

Va supraviețui alianța transatlantică dacă UE decide să rămână neutră în noul Război Rece?

În acest context de „antipatie transatlantică” și pe fondul refuzului Berlinului de a se conforma mai devreme de anul 2030 obligației asumate în cadrul NATO de alocare a 2 procente din PIB pentru apărare, a venit recenta decizie a administrației Trump de a retrage aproape o treime din militarii americani staționați în Germania în cursul lunii septembrie. O decizie cu un substanțial impact simbolic, care ilustrează o dată în plus amploarea fracturii din frontul occidental, cu toate riscurile pe care le induce mai ales în ceea ce privește securitatea Europei de Est. Pentru că, în ciuda marilor planuri privind o viitoare armată europeană, UE are nevoie de cel puțin 30-40 de ani pentru a ajunge să fie în stare să-și asigure singură securitatea, crede profesorul Carlo Masala, de la Universitatea Bundeswehr din München. Iar această estimare nu ia în calcul impactul pacifismului adînc implantat pe vechiul continent, încă din anii '80, cînd era la modă în Germania de Vest sloganul "Better Red than Dead" ("Mai bine roșu decît mort"). Iar ca lucrurile să devină și mai complicate în Germania este în ascendență un curent care dorește "renunțarea unilaterală a țării la armele nucleare", instalate pe teritoriul său, încă un potențial cui în sicriul actualei arhitecturi de securitate de pe continent care, deocamdată, ne asigură și nouă protecția. Sigur, aceste arme nucleare ar putea fi mutate în Polonia, care s-a declarat adesea deschisă la o astfel de variantă, dar o decizie a Germaniei în acest sens nu ar face decît să încurajeze o linie și mai agresivă la Moscova.

Dar dincolo de asta, Carlo Masala a făcut, cu prilejul unei videoconferințe recente, o analiză asupra felului în care se raportează Germania la Rusia, la Europa de Est, la China și relațiile transatlantice. El își bazează în parte analiza pe trei concluzii trase în urma unui discurs al cancelarului Angela Merkel, găzduit de fundația Konrad-Adenauer pe 27 mai 2020. De menționat că Germania va prelua președinția rotativă a UE, începând cu 1 iulie.

Prima este aceea că Berlinul nu dorește ca UE să adopte o linie dură în relația cu China. Doamna Merkel a subliniat că UE are un „interes strategic” în această relație care va fi o prioritate pentru guvernul său. Această poziție transmite un semnal negativ clar, dar dezămăgitor în Hong Kong, de unde doi proeminenți activiști pro-democrație, Joshua Wong și Glacier Kwong, lansaseră un apel personal către dna Merkel, cerându-i „să nu sacrifice valorile fundamentale ale Germaniei în favoarea intereselor economice și pentru a da satisfacție Chinei. Dependența față de China va afecta grav Germania, mai devreme sau mai târziu”, au avertizat ei. Motivul este incapacitatea liderului german de a face față presiunii puternicului lobby industrial german, în condițiile în care exporturile Germaniei în China au ajuns la valoarea de 107 miliarde $, jumătate din totalul exporturilor UE în China. Este și o ilustrare a distanței dintre vorbe și fapte în cazul discursului Berlinului, care, deși îl critică sever pe Donald Trump pentru „America First” și unilateralismul său, aplică în practică același principiu: „Germany First”. Or, e greu de crezut că o poziție neutră a Europei în economia bătăliei geopolitice dintre Statele Unite și China, văzută drept una existențială la Washington, nu va duce la decesul definitiv al alianței transatlantice, inclusiv al NATO.

Relația specială a Germaniei cu Rusia

Al doilea element important merge cumva pe aceeași linie și are în centru importanța relației cu Rusia. Nu este, de altfel, un lucru nou. Majoritatea partidelor germane, cu excepția CDU și oarecum a Verzilor, în special SPD, AfD și Die Linke, sunt filo-ruse și antiamericane. După cum sublinia Anneli Ute-Gabanyi într-un interviu[3] acordat revistei „22” „Cancelarul de Fier Otto von Bismarck este figura emblematică pentru o politică de colaborare cu Rusia în detrimentul unei politici externe comune a Uniunii Europene, după modelul tratatului secret «de reasigurare» încheiat între Germania şi Rusia în 1887”. De altfel, un sondaj de opinie efectuat cu cîțiva ani în urmă, citat de același Der Spiegel, releva că aproape jumătate dintre germani nu se văd neapărat parte a Occidentului ci mai degrabă ca o punte între Occident și Rusia. Carlo Masala face o descriere plastică a acestei ambivalențe atunci când spune că mulți nemți și-ar dori ca țara lor să fie un fel de „Mare Elveție”.

În fapt, chiar dacă nu o spun deschis, pentru mulți din establishment-ul german, relația cu Rusia are prioritate în raport cu cea cu Europa de Est. Un motiv serios de îngrijorare pentru țările din acest areal, în condițiile unei reconfigurări geostrategice, cu noi sfere de influență, și ale unei rupturi transatlantice explicite. O ruptură, iată al treilea element extras de Carlo Masala din discursul dnei Merkel, care, deși nu este poate inevitabilă, devine tot mai probabilă. Cancelarul a ținut să precizeze, desigur, că partenariatul cel mai important al Europei este cu Statele Unite (vorbind, iată, din nou în numele tuturor statelor membre!) dar fără prea mult entuziasm, mai degrabă pe tonul unei declarații formale de care trebuia să se achite. De altfel, în 2017, în manifestul său politic CDU a renunțat la expresia "cel mai important prieten din afara UE" pentru a descrie relația cu Statele Unite, relație care era considerată o adevărată "piatră de temelie" pentru relațiile internaționale ale țării. În prezent, această relație a fost degradată, la nivel de "partener", așa cum este descrisă și în ultimul discurs al Angelei Merkel.

Toate aceste evoluții paralele, cuplate cu exacerbarea tensiunilor interne din spațiul occidental, ne pun în fața unui viitor imprevizibil, cu posibile multe surprize neplăcute. În care e greu de spus în ce măsură mai rămân valabile garanțiile pe care ne bazam în trecut. //


[1] “The Fourth Reich-What Some Europeans See When They Look at Germany”, Der Spiegel, https://www.spiegel.de/international/germany/german-power-in-the-age-of-the-euro-crisis-a-1024714.html

[2] Christianne Hoffmann, “It's Time for Germany to Learn to Lead”, Der Spiegel, https://www.spiegel.de/international/world/waning-us-germany-must-learn-to-take-responsibility-a-1186075.html

[3] https://revista22.ro/interviu/anneli-ute-gabanyi-o-parte-a-spectrului-politic-german-vede-n-relaia-special-cu-rusia-pe-care-i-o-dorea-bismarck-un-model-pentru-politica-extern-a-rii

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22