Pe aceeași temă
În ultimul an, şi relaţiile diplomatice dintre Germania şi Turcia, tradiţional bune, au coborât la un nivel nemaiîntâlnit în trecut. Articolul din Der Spiegel reflectă nu numai opinia prevalentă în mass-media germane, dar şi viziunea cvasimajorităţii decidenţilor politici din Germania. Partidele conservatoare Uniunea Creştin-Democrată şi Uniunea Creştin-Socială se opun integrării Turciei în Uniunea Europeană, pledând în schimb pentru un aşa-zis „parteneriat privilegiat“.
Ca un fel de surogat de aderare.
Da, așa este. În schimb, social-democrații au fost cei care, odată ajunşi la putere, după alegerile parlamentare din 1998 formând un guvern de coaliţie cu ecologiștii, au pledat pentru începerea negocierilor de aderare cu Turcia, negocieri care au început în 2004. De câţiva ani se poate însă observa în tot spectrul politic din Germania o atitudine tot mai critică faţă de preşedintele turc Erdoğan, atitudine care se răsfrânge tot mai mult asupra Turciei ca atare. Tensiunile dintre cele două ţări şi-au atins punctul – deocamdată – culminant atunci când aproape toți membrii Bundestag-ului au votat, pe 2 iunie 2016, o rezoluţie condamnând în mod explicit „genocidul“ armenilor în Imperiul Otoman. Se ştie că Turcia ca stat succesor al Imperiului Otoman îşi recunoaște responsabilitatea morală pentru masacrul armenilor survenit în 1905, opunându-se însă folosirii termenului de „genocid“. De remarcat că nici cancelarul creştin-democrat Angela Merkel, nici miniştrii social-democraţi Sigmar Gabriel (Economie) şi Frank-Walter Steinmeier (Externe) nu au participat la sesiunea Bundestag-ului.
În prezent, doamna Merkel devine tot mai izolată în cadrul Uniunii Creştin-Democrate şi Creştin-Sociale nu numai din cauza politicii adoptate în septembrie 2015 în criza refugiaţilor, dar şi pentru faptul că apără în continuare înţelegerea la care s-a ajuns dintre UE şi Turcia în această problemă. Şi pe bună dreptate. Ruta balcanică a putut fi blocată (nu pe de-a-ntregul închisă) nu în ultimul rând pentru că, impunându-se o pază strictă la coasta Turciei, s-a reuşit stăvilirea fluxului migraţionist către Grecia. De asemenea, guvernul din Ankara permite acum celor aproximativ trei milioane de sirieni să lucreze în Turcia. În schimb, Turcia se plânge că UE nu îndeplineşte angajamentele ei din înțelegerea bilaterală. Mecanismul de preluare de către ţările UE a refugiaţilor sirieni care ar dori să emigreze legal din Turcia nu funcţionează, iar promisiunea liberalizării regimului de vize pentru cetăţenii turci este improbabil să fie îndeplinită în octombrie a.c. Se fac chiar auzite voci în UE care cer întreruperea definitivă a negocierilor de aderare cu Turcia.
Chiar săptămâna trecută în Germania s-a ivit o „minicriză“ de guvern care ar putea să contribuie la deteriorarea relaţiilor cu Turcia
Da, dar în situația actuală din Turcia, în care e clar că Erdoğan utilizează pretextul loviturii de stat ca să-și termine opoziția, e clar că lucrurile intră în blocaj. De altfel, ceea ce se întâmplă acolo, apropierea Turciei de Rusia și chiar de Iran, încurcă nu numai relațiile dintre Turcia și UE, ci creează clivaje majore și în NATO, inclusiv cu americanii.
Pentru mine, situaţia nu este chiar atât de clară. Într-adevăr, noi, partenerii Turciei din Europa, cât și Statele Unite ne găsim în faţa unei întrebări esenţiale: considerăm că cele întâmplate pe 15 iulie au fost lovitură de stat reală, gravă, care a periclitat și încă periclitează existența statului turc într-o formă civilizată sau ne raliem părerii exprimate, primul, chiar de predicatorul islamist Fethullah Gülen, la câteva ore după evenimente, că lovitura de stat ar fi fost o înscenare a preşedintelui turc Erdoğan. Între timp au ieşit la iveală o serie de informaţii asupra situaţiei din Turcia atât înainte, cât şi în timpul atacului unui grup al armatei asupra instituţiilor statului turc, care au limpezit situaţia. Cert este că, din punctul de vedere al Turciei, partenerii occidentali nu au luat partea organelor alese ale Republicii Turce, iar în continuare se concentrează preponderent pe ceea ce pot fi considerate a fi „măsuri de răzbunare“. De aceea, sunt voci în țările Uniunii Europene care speră ca Turcia să renunţe la îndeplinirea obligațiilor asumate. Chiar săptămâna trecută în Germania s-a ivit o „minicriză“ de guvern care ar putea să contribuie la deteriorarea relaţiilor cu Turcia. În plus, relevă o dată în plus disensiunile crescânde între partidele din marea coaliție la guvernare.
Vizavi de Turcia.
Într-adevăr. Recent, Ministerul de Interne german a pus în circulaţie „din greșeală“, după cum se spune, o analiză a situaţiei din Turcia în care această ţară este considerată „o platformă de acțiune“ pentru tot felul de actori islamiști, de la Statul Islamic la organizaţia Hamas sau Frații Musulmani din Egipt. În document este criticat nu numai președintele Erdoğan, ci și statul turc, considerat a reprezenta un risc de securitate în regiune. Analiza respectivă nefiind destinată publicării, a fost elaborată ca răspuns la o interpelare parlamentară a partidului Die Linke, postcomunist, cel mai mare inamic al Turciei și apropiat al Rusiei. În plus, analiza a fost „scăpată“ presei fără ca să o fi văzut Ministerul de Externe, care, bineînțeles, s-a distanțat imediat de conţinutul ei. Pentru destui observatori nu pare a fi vorba de o simplă gafă, ci de o acțiune menită direcționată împotriva Turciei.
Un factor important care explică rusofilia atât de răspândită în mentalul colectiv german este activitatea de dezinfomare a Rusiei
Există două curente la nivel european: unii care vor să profite că Marea Britanie va ieși foarte probabil din UE și să meargă pe un proces rapid de integrare profundă cel puțin a unei părți din UE și o altă școală care consideră că acest lucru e un avertisment și că trebuie ponderată această tendință de integrare exagerată, percepută negativ de un segment semnificativ din opinia publică din multe țări. D-na Merkel pare să meargă, cel puțin până la un punct, și ea pe această ultimă idee. Dar cum arată lucrurile la nivelul establishment-ului politic german în general? Și care ar fi impactul asupra politicii de securitate a UE?
Sunt la fel de neclare ca în cazul Turciei. D-na Merkel, care în problema Turciei a făcut cale-ntoarsă, devenind forța care ponderează și chiar protejează relațiile cu Turcia, se confruntă şi în cazul referendumului din Marea Britanie cu o situație specială. Doctrina Uniunii Creştin-Democrate, CDU, referitoare la structura Uniunii Europene a fost formulată pentru prima oară în anul 1994, de către actualul ministru de Finanţe Wolfgang Schäuble, împreună cu un alt reprezentant de vază al acestui partid, d-l Karl Lamers. În acest „document Schäuble-Lamers“ se vorbeşte, pe de o parte, despre o Europă-nucleu, Kerneuropa, (în franceză - Noyau dur européen, în engleză - Core Europe), care ar include statele fondatoare minus Italia. În consecinţă, se preconizează crearea unei Europe cu două viteze, în sensul că în jurul acestui nucleu s-ar grupa alte state care fie că nu vor, fie că nu pot să avanseze în acelaşi ritm ca statele Europei-nucleu către o Europă mai integrată şi mai ferm legată prin instituții comune. Odată cu Brexit-ul, Schäuble și Lamers, care multă vreme fusese absent din viața publică, şi-au „reactivat“ teza în diferite apariţii publice. Le-a luat-o însă înainte chiar ministrul de Externe Frank-Walter Steinmeier, care, la numai două zile după ce rezultatul Brexit-ului a fost dat publicităţii, i-a adunat în casa de oaspeți a Ministerului de Externe pe miniștrii de Externe ai celor șase state europene fondatoare - Germania, Franța și statele Benelux, plus Italia - denunţând efectul catastrofal pe care atitudinea britanicilor l-a avut asupra statelor europene, cerând ca țările cu o responsabilitate mai mare pentru viitorul Europei să avanseze mai repede pe drumul integrării. De asemenea, Steinmeier a publicat, împreună cu colegul său francez Jean-Marc Ayrault, un document în care se cere ca statele europene să avanseze către o colaborare și o integrare mai susținută, mai ales - și aici este aspectul cel mai interesant - în privința asigurării securității pe continent. Deci acești doi politicieni avansează ideea de a se crea o arhitectură de securitate la nivelul doar al UE, fără a se menţiona vreo legătură cu NATO. Noile demersuri ale politicienilor germani explică, desigur, într-un fel reacția mai degrabă negativă a celorlalte state UE, mai ales a noilor state-membre din Est, dar nu numai. În cazul ministrului CDU Schäuble, critica vizează nu numai noile state-membre din Est, dar la fel şi statele din sudul Europei - Spania, Portugalia, Grecia – considerate a nu fi la înălțimea stricteței politicii economice și financiare predicate mai ales de Germania. Pe de altă parte, la social-democrații germani câştigă teren ideea că noile state est-europene ar dăuna politicii externe și de securitate a UE. Chiar şi reprezentanți de frunte ai politicii externe germane au fost auziţi spunând textual, în public: „Statele din Est ne-au stricat politica externă cu Rusia!“.
Este pe aceeași linie de gândire existentă și în cercuri influente din Franța. Prezent la București, fostul prim-ministru francez, Dominique de Villepin, i-a sfătuit destul de explicit pe români: „trebuie o lăsați mai moale cu America și să vă gândiți la relații bune cu Rusia, ăsta e viitorul“. Este până la urmă expresia iritării existente în cercuri occidentale influente față de legăturile speciale pe care cea mai mare parte a statelor din Est le au cu americanii ca o contrapondere la ceea ce ele consideră a fi amenințarea Rusiei. Și ar încurca cumva formularea unei politici externe noi de securitate în Europa. Iată un lucru interesant.
Așa e. Este un fel de reload al diviziunii dintre Old Europe și New Europe deplânsă, în termeni destul de drastici, de preşedintele Franţei Jacques Chirac, în 2003, nu-i așa?
Exact. Iar din această perspectivă, cum se văd în Germania legăturile transatlantice?
D-na Merkel și alți membri influenți din partidul său, de exemplu d-na Ursula von der Leyen, ministrul Apărării, sunt foarte fermi atlanticiști. În schimb, filorusiştii din principiu şi „cei care îl înțeleg pe Putin“ (die Putinversteher) domină scena politică de la stânga (Partidul Die Linke, Partidul Social Democrat) până la extrema dreaptă (Alternativa pentru Germania – Alternative für Deutschland, AfD), cei din urmă fiind chiar cei mai înverşunaţi susţinători ai liniei politice a liderului rus.
Dar de ce s-au poziționat ei așa?
Alexander Gauland, vicepreşedintele partidului AfD şi preşedintele acestui partid în Landul Brandenburg, este eminența gri a acestui partid. Pentru fostul membru al Partidului Creștin-Democrat cu funcţii în guvernul Landului Hessen şi ziarist cu bune relaţii în media, „Cancelarul de Fier“ Otto von Bismarck este figura emblematică pentru o politică de colaborare cu Rusia în detrimentul unei politici de externe comune a Uniunii Europene. Pentru Gauland, apropierea de Rusia după modelul tratatului secret „de reasigurare“ încheiat între Germania şi Rusia în 1887. Or, şi ministrul de Externe Steinmeier consideră Realpolitik-ul lui Otto von Bismarck şi relaţia specială pe care o căuta cu Rusia un mare model al politicii externe germane. În acest sens, Steinmeier citeaza un articol programatic publicat de Willy Brandt în 1965!
Un alt factor care explică rusofilia atât de răspândită în mentalul colectiv german este activitatea de dezinformare a Rusiei, foarte puternică pe teritoriul Germaniei. Nu numai că Moscova a reuşit mai nou să câștige simpatia germanilor emigrați din Rusia, destul de numeroși. În mod surprinzător, dezinformarea a prins și în mediul oamenilor politici, actuali şi foşti, antreprenori interesaţi în terminarea sancţiunilor UE împotriva Rusiei, dar şi cercetători, ziariști etc. Există tot felul de instituții, precum Forumul Ruso-German, destul de influente, dar și institute de cercetare mai noi. De câţiva ani, postul de televiziune Russia Today emite şi în limba germană.
Un jurnalist german îmi povestea că ceea ce îl îngrijorează în chestiunea aceasta nu e neapărat simpatia pentru Rusia, care nu e nouă, ci că asta e cumva la pachet cu cultivarea unui antiamericanism tot mai virulent în ultima perioadă la nivelul opiniei publice.
Exact asta voiam să spun. Filorusismul merge în paralel cu un antiamericanism virulent și destul de primitiv, dar care prinde. De pildă, în chestiunea refugiaților, vina pentru acest fenomen este plasată americanilor, care, prin intervenţiile lor în Afganistan şi Irak, respectiv prin neintervenţia lor militară în Siria au stârnit de fapt valurile de refugiați. Și asta, stai și te miri, la oameni care au trăit blocada Berlinului, care au trăit construcţia Zidului în 1961, care au trăit pe vremea lui Reagan care i-a cerut lui Gorbaciov să deschidă Poarta Brandenburgică... Este ceva incredibil.
Deci e un succes major al campaniei de dezinformare a Kremlinului, până la urmă.
Este adevărat că antiamericanismul are o bază mai veche în mentalul german, care, inconștient, vine, desigur, și din timpul de dinaintea celui de-al doilea război mondial și din timpul războiului, iar după aceea a fost alimentat, mai ales după 2000, în timpul cancelarului Schröder, când s-a refuzat participarea la războiul din Irak. Desigur, putem să fim sau nu de acord dacă Germania a procedat bine neintegrându-se coaliţiei „of the willing“, dar cert este că retorica politică a acelor ani şi-a ţesut amprenta asupra atitudinii germanilor față de americani.
Dar, în acest context, cum este văzut Brexit-ul, având în vedere, între altele, păreri precum cea exprimată în trecut foarte deschis de generalul De Gaulle, că Marea Britanie ar fi calul troian al Americii în Europa?
Am remarcat două feluri de a se poziţiona vis-à-vis de Brexit. O atitudine destul de des întâlnită este aceea că „englezii oricum și-au ales numai stafidele din prăjitură și noi germanii suntem cei care plătim totul și toate oalele sparte“, iar dacă ei nu vor să participe la toate acțiunile și instituțiile europene, putem la fel de bine să ne dispensăm de ei fără un mare regret. O altă şcoală de gândire, pe care o găsim mai ales în rândul membrilor şi simpatizanţilor AfD, recomandă politicienilor germani să urmeze exemplul britanicilor, ieşind de asemenea nu numai din zona euro, dar şi din UE. Părți ale AfD colaborează de multă vreme cu Nigel Farage de la UKIP. Mulţi aprobă şi atitudinea britanicilor faţă de lucrătorii străini sau în problema refugiaților, spunând: „să-i trimitem acasă, să închidem granițele“.
D-na Merkel este conștientă că, dacă se merge pe drumul aglutinării unui nucleu european mai redus ca număr şi mai dur, statele din Estul Europei vor forma un antinucleu față de statele occidentale din UE
Dar, dincolo de asta, după „ieșirea din decor“ a Marii Britanii, cum își vede Germania rolul în continuare în Europa? Există o gândire în Germania privind rolul pe care dorește să-l joace în modelarea proiectului european în continuare?
Cum spuneam, vederile nu sunt clare. Cred că în Germania se așteaptă ca anul viitor, când va fi aniversarea a 60 de ani de la fondarea Uniunii Europene, să se elaboreze un concept pentru Uniunea Europeană. Însă d-na Merkel este foarte conștientă că, dacă se merge pe drumul aglutinării unui nucleu european mai redus ca număr şi mai dur, statele din Estul Europei își vor căuta eventual alte căi de colaborare, lucru care se întâmplă deja, dacă ne gândim la Grupul de la Vișegrad. Acest grup ia deja forma unui antinucleu față de statele occidentale din UE. Şi în această postură, cancelarul Merkel are o poziție foarte grea, încercând să-i liniştească atât pe acei politicieni din Europa Occidentală care ar dori să pună presiune asupra Marii Britanii pentru a ieși cât mai repede din UE, cât și în privința poziționării față de statele din Est. Cred că trăim într-adevăr un moment crucial și, dacă unii spun că această criză este și o șansă, nu sunt convinsă că toate statele sunt cu adevărat decise să folosească această șansă pentru a ajunge la un numitor comun. Se pare mai degrabă că politicienii naţionali se gândesc mai ales cum să-și mulțumească propriul electorat. Și vom avea în anul care vine multe alegeri importante, în multe țări din Europa...
Inclusiv în Germania.
În Germania noi suntem acum în fața celor mai importante alegeri înaintea parlamentarelor din toamna lui 2017. Pe 18 septembrie vor avea loc alegerile din Landul Berlin, după aceea în Mecklenburg-Vorpommern, iar anul viitor sunt pe agendă alegerile în landul Renania de Nord-Westfalia, landul cel mai mare din Republica Federală Germania. În februarie 2017 vor avea loc, de asemenea, și alegerile pentru un nou președinte. Va fi interesant de urmărit atât la alegerile din Berlin, cât și la alegerea președintelui Germaniei Federale ce fel de coaliții se vor forma? La Berlin se vorbește deschis despre o coaliție între social-democrați, Partidul Die Linke - stânga, care au mai guvernat împreună cu social-democrații, plus ecologiștii, care ar putea câştiga o majoritate. Acelaşi lucru s-ar putea să se întâmple și în februarie, la alegerea pentru președintele republicii, ceea ce ar putea, eventual, să servească drept model pentru formarea unei astfel de coaliţii de guvern după alegerile pentru Bundestag, din toamnă. Cert este că prezența AfD atât la nivel de land, cât și la nivel de republică federală a bulversat toate schemele cunoscute de coaliții între partide. Se întâmplă fenomene noi, electoratul este într-o continuă stare de schimbare, iar volatilitatea politică este extremă.
Deocamdată elementul moderator rămâne d-na Merkel.
Așa este.
Dar ce se va întâmpla în perioada post-Merkel? Există resurse de lideri la nivelul creștin-democraților care să continue linia d-nei Merkel? Nici nu e foarte clar care ar putea să fie urmașul d-nei Merkel. Sigur că se discută despre Schäuble, dar și el este un om în vârstă, e greu de spus că el ar putea reprezenta viitorul partidului.
Domnul Schäuble reprezintă mai degrabă trecutul partidului. Este însă foarte influent și ar putea să aibă un rol de decizie important, cel care să decidă cine ar putea să urmeze. De exemplu, el l-a „uns“ pe șeful Serviciului de Informații Externe, BND, pe d-l Bruno Kahl, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi în ultimii 20 de ani. Tot el l-a ridicat pe ginerele său, Thomas Strobl, la rangul de vice-preşedinte al Uniunii Creştin-Democrate, CDU, un lider care devine tot mai influent. Multă vreme, doamna Merkel a fost criticată în presă pentru faptul că, în lunga sa carieră, a reușit să-i înlăture pe toți pretendenții masculini la putere care ar fi putut să o conteste. Ministrul de Interne De Maiziere era considerat cândva un potenţial urmaş al doamnei cancelar, dar performanţa sa în funcţia de ministru al Apărării i-a atras atâtea critici, încât pare să fi ieşit din cursă. Aşa se explică cum, momentan, există mai degrabă pretendente la succesiunea doamnei Merkel - d-na Von der Leyen, ministrul Apărării, sau chiar Julia Klöckner, președinta CDU din landul Renania Palatină. Însă ea a pierdut alegerile și de atunci are puține șanse să crească în continuare. Momentan, depinde foarte mult de d-na Merkel și ea nu s-a pronunțat dacă va mai concura la viitoarele alegeri.
Deci în momentul de față nu știm dacă ea va mai candida sau nu?
Nu s-a pronunțat. Încă nu a ajuns la anii de domnie ai cancelarului Kohl, dar m-aș aștepta să nu mai candideze. Atacurile îndreptate împotriva ei personal în problema crizei refugiaților au fost foarte susținute şi astfel de lupte nu trec fără să lase urme.
Ca să încheiem, după toate aceste lucruri complicate și îngrijorătoare, ceea ce ar duce lucrurile într-un punct de fierbere major ar fi probabil un președinte Trump în America. Cum e văzută cursa prezidențială de acolo?
D-na Merkel se abține de la comentarii, fiind în schimb atacată de Donald Trump pentru politica sa în chestiunea refugiaților. În schimb, d-l Steinmaier a renunțat la finețea diplomatică și l-a atacat destul de dur pe d-l Trump. Deşi în Germania aversiunea împotriva lui Trump este cvasiuniversală, aceasta nu înseamnă că d-na Hillary Clinton s-ar bucura de simpatii excesive. Chiar dacă lupta electorală din Statele Unite este văzută destul de critic, şi în Germania se percep asemănările dintre curentele populiste din Europa și fenomenul similar din Statele Unite. Este limpede că trebuie să găsim soluții de ambele părți ale Atlanticului, înainte ca acest fenomen să dăuneze relațiilor transatlantice și nu numai.
Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU
