Pe aceeași temă
„Prin «reunirea familiei în vers», Carmen Brăgaru și cu mine am dorit să aprindem, simbolic, o candelă în amintirea lui Ion Pillat, de la a cărui moarte, în 2025, se împlinesc 80 de ani, în amintirea Mariei și a lui Dinu Pillat, de la morțile cărora s-au scurs 50 de ani, în amintirea Corneliei Pillat, de la moartea căreia au trecut 20 de ani, și în amintirea Piei Pillat Edwards, stinsă din viață acum 14 ani”, scrie Monica Pillat, în cuvântul introductiv al volumului „Familia din vers” de Ion Pillat. În cele ce urmează, un dialog despre rezistență, memorie și curaj cu Monica Pillat.
Există curaj, dar nu și o rețetă a curajului, așa e?
Curajul apare pe fundalul unei confruntări fie cu un inamic, fie cu o situaţie inacceptabilă. Uneori, vitejia presupune răspunsul ferm, lupta cu adversitatea până în pânzele albe, alteori, dimpotrivă, implică împăcarea cu duşmanul, cu ostilitatea, sau, în anumite împrejurări, ţine de puterea omului de a deveni impenetrabil sau imun la primejdii. Nu cred că se poate da o reţetă de comportament, deoarece subiectivitatea joacă aici un rol predominant. Totuşi, înclin să cred că atunci când ai de apărat o cauză înaltă, o comunitate, pe cineva drag ţie, curajul îţi vine de la sine.
Vine și din frică? Curajul, vreau să spun...
Frica este preludiul curajului. Ea apare ca reacţie în faţa necunoscutului şi a imprevizibilului. Ne temem de pericole cu care nu am mai avut de a face până acum şi de aceea nu ştim cum să acţionăm. Suntem luaţi pe nepregătite şi descoperim într-o clipă cât suntem de fragili. Ne fuge pământul de sub picioare, tocmai când ne credeam mai siguri pe noi. Totuşi, frica e bună, deoarece ne ajută să ne gospodărim emoţiile, să ne evaluăm starea de fapt, să ne disciplinăm gândurile pentru a ajunge stăpâni pe situaţie. Demult, preotul Nicolae Buga m-a îndemnat să îmi trăiesc temerile până la capăt, deoarece, odată depăşită, spunea dânsul, frica face loc curajului.
Și, vorba e celebră, vine și din frica să îți fie frică...
Sigur că această stare poate fi auto-distructivă ca intensitate, însă există remedii la îndemână, cu care urcăm prima treaptă, când ne croim din frică un drum. Nu ne mai lăsăm copleşiţi de spaimă, ci suntem curioşi să explorăm ce ni se întâmplă pe parcursul încercării, intrăm în aventura unei cunoaşteri abisale, care în loc să ne doboare, ne scoate la lumină. Adesea, o experienţă-limită, care ne aduce pe muchia morţii, sparge orizontul comodităţii obişnuite, dezvăluindu-ne nu doar o mai profundă şi mai vastă perspectivă asupra vieţii, ci şi frumuseţea fiecărui moment, devenit din ce în ce mai preţios pentru conştiinţa care-şi percepe efemerul.
Vine și din răbdare? Și din smerenie? Și din atenție?
Răbdarea, socotită şi una dintre cele mai tari virtuţi, ne însoţeşte pe cea de a doua treaptă: în loc să ne mai lăsăm cuprinşi de panică, vedem în provocarea lansată de vicisitudini o cale de iniţiere în spiritualitate. Cu smerenia, urcăm o a treia treaptă sufletească, pe care rămânem singuri cu Dumnezeu. Din acest unghi, lupta se mută cumva din afara noastră pe terenul lăuntric, unde avem de dat un examen de credinţă pe care trebuie să îl trecem cu bine. Atenţia este indispensabilă izbândei, care ne suie pe o a patra treaptă, de unde înţelegem că suferinţa ne este dată pentru a ne apropia de Patimile lui Iisus, pentru a parcurge, cu El alături, Golgota. Iar pe a cincea treaptă, a nădejdii, murim şi înviem cu Domnul.
Și din iubire mai ales, nu?
Desigur, ea este forţa care suflă în pânzele curajului, făcând ca mica noastră ambarcaţiune să reziste furtunilor din afara şi dinăuntrul nostru. Iubirea ne măreşte capacitatea de îndurare, dar şi speranţa în triumful Binelui.
Curajul înseamnă Dumnezeu sau curajul înseamnă uneori Dumnezeu?
Răspunsul depinde de unde ne aflăm. Dacă de abia am pornit urcuşul, nu avem idee încă spre ce anume ne îndreptăm şi ce urmează să descoperim. Când însă ajungem pe a treia treaptă, direcţia începe să se limpezească şi atunci ne dăm seama Cine anume ne inspiră să mergem mai departe pe verticala revelaţiei.
Curajul de a te ruga. Ți s-a întâmplat vreodată una ca asta?
După ieşirea din închisoare şi până spre sfârşitul zilelor sale, tatăl meu, Dinu Pillat, se ruga cu toată fiinţa pentru mântuirea duşmanilor săi, pentru torţionarii care îl bătuseră cu ranga, care îl umiliseră cu ferocitate, în timpul anchetelor. Expresia feţei lui, în acele clipe, era teribilă: îşi încrunta sprâncenele, o crispare cumplită îi apărea pe chip, iar paşii lui străbăteau cu nervozitate odăile. Era ca şi cum, în rugăciune, el retrăia chinurile prin care trecuse şi, în acelaşi timp, le lăsa în urmă, pentru a-i veghea şi pentru a cere îndurare pentru rău-făcătorii săi. Acesta da, curaj, în sensul christic: Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac. Am încercat şi eu să mă rog pentru cei pe care i-am socotit duşmani, dar nu am izbutit. Nu mi s-a înmuiat inima. Sunt încă foarte jos pe scara despre care vorbeam.
Curajul înseamnă, uneori, să îți arzi toate punțile și corăbiile?
În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt pomeneşte trei modalităţi de supravieţuire în detenţie: să simulezi nebunia, precum Hamlet, pentru a te sustrage astfel presiunii anchetatorilor, să vezi în suferinţă o provocare şi un izvor de mântuire, în fine, să accepţi cel mai cumplit scenariu, anume că nu te mai aşteaptă decât moartea, eliberarea din închisoare ţinând de domeniul imposibilului. În acest caz, bineînţeles, îţi arzi toate punţile şi corăbiile care te mai leagă de lumea de afară. Dar, în mod paradoxal, resemnarea, văzută ca reprimare a oricărei speranţe pământeşti, te face imun la compromisuri, la şantaj şi la trădarea de sine. Ştiind că nu ai nicio scăpare, încetezi să te mai zbaţi şi accepţi calm sfârşitul, aşa cum, de curând, mărturisea şi Alexei Navalnîi, la capătul Memoriilor sale (apărute în română la Editura Litera, în 2024).
Dar înseamnă și ancore. Să ai ancore!
Ancorele sunt modelele de curaj, de demnitate şi de izbândă cu ajutorul cărora putem ajunge la liman, pe tărâmul reconfortant al certitudinilor. Eu am avut ancore în familie şi am crescut, având sub ochi discreţia, nobleţea atitudinii şi decenţa cu care ai mei au trecut cu bine prin naufragiul unei epoci. Din acest punct de vedere, am fost privilegiată, învăţând de mică să îmi controlez emoţiile, jalea şi conduita, astfel încât să nu bănuiască nimeni din preajmă ce se petrecea în fond cu mine. M-am deprins, urmând exemplele din familie, să nu mă vait, să nu împovărez pe nimeni cu necazurile mele, să iau năpastele abătute asupra noastră ca încercări trimise de Sus, pentru întărirea cugetului şi pentru mlădierea minţii. Şi, mai ales, să îmi păstrez liniştea în miezul urgiei.
Să ai ancoră și arcă. O arcă sau mai multe. Arca Pillat. Sau mai multe?
Arca a fost şi rămâne în continuare pentru mine familia în care m-am născut. Prietenii părinţilor mei, intelectuali de elită, mi-au fost alături din fragedă copilărie. Odată cu arestarea tatălui meu şi a lor, în lotul Noica-Pillat, arca noastră s-a rupt în două jumătăţi: ambele trebuiau să devină invizibile lumii, una, prin ostracizarea membrilor ei în închisori, iar cealaltă, formată din rudele rămase acasă, trebuia să intre în surdină, să supravieţuiască în aşa fel încât să nu atragă deloc atenţia asupra ei. Deşi despărţite fizic, cele două jumătăţi de arcă au lucrat tainic una pentru alta prin speranţă, credinţă şi iubire. În acea perioadă, s-a făcut gol în jurul nostru: întâlnindu-ne pe stradă, cunoscuţii traversau pe trotuarul celălalt, de teamă să nu fie văzuţi stând cu noi de vorbă. Fiecare se apăra cum putea şi cum socotea că i-ar fi mai bine. În ciuda tuturor restriştilor, ceea ce ni s-a întâmplat atunci ne-a consolidat familia într-un chip unic şi ne-a făcut să descoperim cât de preţioşi eram unii pentru alţii.
Pia Alimăneșteanu – o ancoră puternică pentru tine. Într-un moment greu, foarte greu...
Stră-stră-mătuşa mea, căreia toţi îi spuneau Leliţa, fiind cea mai tânără fiică a familiei lui I. C. Brătianu, fusese şi ea o ancoră atât pentru ai ei, cât şi pentru nepotul cel mai iubit, poetul Ion Pillat, ca şi pentru soţia şi copiii acestuia. Izolată în demisolul casei în care locuise cândva, îşi trăia monahal ultimii ani de viaţă, după ce propria familie îi fusese spulberată de teroarea comunistă, care îi omorâse pe fratele ei, Dinu, şi pe nepotul, Gheorghe, în închisoarea de la Sighet şi care îi mânase pe alt frate, Vintilă, şi pe strănepoata ei, Pia Pillat, căsătorită Fărcăşanu, să fugă în exil. Era foarte curajoasă şi avea o ţinută de neuitat, prin graţia şi demnitatea cu care trăia în cea mai cruntă sărăcie. Atunci când mergeam la ea în vizită cu părinţii ori cu bunica paternă, eram prea mică pentru a-mi da seama de nobleţea firii ei. Din fericire, pentru mine, am reîntâlnit-o prin scrierile sale, mai târziu, iar lucrul la cărţile Prin Cetatea lui Bucur şi Trecutul viu, pe care le-am îngrijit pentru reeditare în intervalul 2019-2020, m-a ajutat să trec printr-o perioadă foarte grea a vieţii mele. M-a vegheat şi mi-a dat curaj, pentru că în acele momente m-am agăţat de scrisul ei ca de un colac de salvare care, în cele din urmă, m-a adus la mal.
Ion Pillat – ancoră și pentru tatăl tău, nu?
Bunicul meu poet a fost o ancoră nu doar pentru tata, ci şi pentru întreaga noastră familie. Moartea lui, în 1945, a fost neaşteptată şi i-a luat prin surprindere pe toţi, dar foarte curând s-a dovedit salutară, deoarece altfel şi-ar fi găsit sfârşitul, ca şi unchiul său, Dinu Brătianu, în închisoare. La scurtă vreme de la stingerea artistului, pictoriţa Maria Pillat-Brateş şi-a găsit alinarea alcătuind un volum cu amintirile prietenilor scriitori despre soţul ei, volum intitulat Ion Pillat. Mărturii despre om şi poet, publicat în 1946. Tot ea a început să îi copieze din biblioteci conferinţele, eseurile şi traducerile rămase needitate, iar între timp a ilustrat, cu viniete în tuş negru, ciclul de poeme Povestea Maicii Domnului. Pe de altă parte, Dinu Pillat, fiul poetului, şi-a susţinut în 1947 una dintre tezele de doctorat, îndrumate de G. Călinescu, având ca subiect Contribuţiuni la biografia lui Ion Pillat. În anii de detenţie ai lui Dinu Pillat, în special în intervalul 1962-1964, Maria Pillat-Brateş a lucrat împreună cu Aurel Rău la prima antologie din lirica poetului care fusese interzis până atunci de regimul comunist. După întoarcerea din închisoare, tata a continuat scoaterea la lumină a operei lui Ion Pillat, alcătuind o mai extinsă antologie de versuri, în două volume, apărută 1967. La urmă, după încetarea din viaţă a lui Dinu Pillat, în 1975, mama a reluat lucrul început de tata, reuşind să publice până în 2003 două ediţii cu opera completă a lui Ion Pillat (poezie, traduceri, proză, istorie literară şi corespondenţă). Această continuitate, inspirată de cultul amintirii, a dat familiei noastre un profund sentiment al datoriei, precum şi certitudinea că existenţa fiecăruia dintre membrii ei nu a fost irosită în van.
Cum erau ochii tatălui tău imediat după ce a ajuns acasă de după arestul politic comunist?
În ochii lui atât de blânzi şi de catifelaţi se ivise o privire înfricoşată, în care se oglindea tot răul prin care trecuse, ameninţările şi chinurile groaznice suferite timp de cinci ani şi jumătate în detenţie. Era teribil.
Și cum s-au limpezit acești ochi?
Revenind acasă, înconjurat de iubirea familiei, de cărţile dragi, de interiorul cald, cu amintiri păstrate în obiectele rămase din vieţile de altădată, ochii lui au început treptat să se îmblânzească şi urmele cumplite ale experienţei carcerale s-au şters încetul cu încetul, până când i-au revenit duioşia şi bunătatea din privirea pe care i-o ştiam din totdeauna.
Cum îți amintești primele minute, primele ore când a revenit acasă, atunci?
Eu nu eram acasă la venirea tatei din închisoare. Mama mă trimisese împreună cu bunica mea maternă în vacanţă la Mănăstirea Văratec unde, de câţiva ani, ne petreceam verile, fiind primite de Maica Agripina Maxim, gazda noastră, în modesta ei locuinţă. Au rămas să îl aştepte acasă pe tata mama, bunica mea paternă, mătuşa şi unchiul meu, fratele mamei. Neştiind în ce stare avea să se întoarcă, mama a vrut să pună o distanţă între mine şi el, de teamă să nu am un şoc.
Primele zile, primele săptămâni?
Am primit vestea venirii lui printr-o carte poştală a mamei, trimisă cu două zile mai târziu, pe 30 iulie 1964. Atunci am înnebunit, literalmente, şi am fost ca bolnavă toată ziua, atât de tare m-a zguduit bucuria întoarcerii lui, deşi ştiam cu câtva timp înainte că avea să fie eliberat. Deja mulţi dintre cei condamnaţi în lotul Noica-Pillat se înapoiaseră acasă, în urma amnistiei politice date sub presiunea Occidentului. Apoi tata a început să îmi expedieze la două-trei zile câte o scrisoare, cu iubita lui caligrafie, atât de îngrijită şi de frumoasă. Scrisorile acelea extraordinare pe care ni le-am trimis vreme de două săptămâni au fost cele mai adânci mărturii ale legăturii noastre sufleteşti, dincolo de toate barierele ridicate între noi de distanţă şi de timp. După două săptămâni au venit şi părinţii mei la Văratec, iar în acea atmosferă de linişte, de reculegere şi de armonie, emanată de peisajele blajine ale locului, tata şi-a regăsit pierduta identitate.
Când a fost arestat tatăl tău – în orele acelea prime, în primele zile de după ce l-au ridicat
de acasă – de unde ți-ai luat curaj?
De la mama care, după răvăşirea casei, noaptea, şi după plecarea tatei cu indivizii aceia în negru, trimişi să îl ia de acasă, s-a îmbrăcat cu ce avea mai bun, s-a pieptănat cu grijă şi, când am întrebat-o pentru ce se gătea astfel, mi-a răspuns: nu trebuie să ştie nimeni ce e în sufletul meu şi nu trebuie să arăt nimănui că aş fi înfrântă. Pe de altă parte, bunicile mele, palide şi tăcute, nu s-au lamentat niciun moment, n-au vărsat nicio lacrimă, iar de dimineaţă, înainte să plec pe uşă, mătuşa mea (soţia fratelui mamei, cu care locuiam în casă) mi-a dăruit, fără nicio explicaţie, cea mai bună pereche a ei de ghete. Aveam 11 ani şi jumătate, iar în acea zi trebuia să mă duc împreună cu colegii mei de clasă la o fabrică unde făceam practică, învăţând cum să însăilăm şi cum să coasem bucăţile de blană artificială. M-am aşezat pe un taburet, lângă muncitoarea la care fusesem repartizată, şi m-am uitat pe geamul murdar la macaraua neagră de afară, înălţată deasupra unui teren viran şi mi-am spus că aceea era cea mai tristă zi din viaţa mea. Şi aşa a rămas.
Când erai mică, vă rugați împreună la marginea patului. După ce a revenit acasă din arest, când ați reînceput să vă rugați?
Am reluat rugăciunile cu tata, la Mănăstirea Văratec, acolo unde, cum îţi povesteam, părinţii mi s-au alăturat în prima vacanţă împreună, după cinci ani şi jumătate. Tot atunci, el mi-a dăruit primul ceas de mână, aveam deja 16 ani, şi mi-am zis că începea, pentru noi, un altfel de timp...
Curajul de a te ruga – vorbeam mai sus despre aceasta...
Nu ştiu dacă rugăciunea în sine este un act de curaj. Este, în primul rând, un act de iubire şi de apropiere de Dumnezeu. Cine se roagă însă, în condiţii-limită, este, fără îndoială, vegheat de Sus şi prezenţa Domnului îi poate da tăria de a înfrunta imposibilul. Începi să te rogi, cerând cu înfrigurare ajutorul, iar la sfârşit te linişteşti, pentru că te simţi lăuntric ascultat, cum altfel îti poţi explica faptul că în întunericul din tine mijeşte la capăt lumina?
Și-a întâlnit torționarii pe stradă, nu? Sau măcar pe unul...
Cred că ţi-am mai evocat momentul, descris de mama, în cartea ei de amintiri, în care întâlnindu-se pe stradă cu unul dintre cei mai cruzi torţionari, tata l-a oprit, i-a întins mâna şi i-a spus cu căldură în glas: fii liniştit, te-am iertat!
Teribil curaj, acesta – de a ierta!
Este foarte greu să ierţi răul care te-a desfiinţat ca om, dar poate că, prin iertare, te reînfiinţezi, pe alte coordonate, şi atunci instaurezi Binele distrus, care astfel se reface. Există însă şi curajul celui care îşi cere iertare pentru suferinţele aduse altuia. Puţini însă sunt cei care îşi recunosc vinovăţia...
Există, nu-i așa, și un curaj al binelui?
Despre acest curaj stă mărturie toată învăţătura lui Iisus. Dacă îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, este foarte uşor să aduci binele în viaţa celuilalt. Te pui în locul lui şi ştii ce ai de făcut ca să-l ajuţi, aşa cum ai proceda pentru propriul tău bine.
Adesea, curajul nu vine de la noi. E ca un colac de salvare care ni se aruncă. Care e cel mai misterios pe care l-ai apucat vreodată? Sau, hai, nu unul singur, ci mai multe – cele mai misterioase...
Colacul meu de salvare este poezia. De aceea îndrăznesc să spun că e şi cel mai tainic mijloc al meu de supravieţuire, de luptă şi de ieşire cu bine din întunericul deznădejdii. E, deopotrivă, un dar şi de la Dumnezeu şi o moştenire din familie, care mă menţine la suprafaţă, pe timp de furtună. Este, totodată, felul meu de a mă ruga şi de a putea aduce binele mie şi celorlalţi.
De ce nu îți era frică atunci când erai mică? De ce nu îți e frică acum?
Când eram mică, avându-i alături pe toţi cei dragi ai mei, mă simţeam apărată, ştiam că, fiind împreună cu ei, nimic rău nu mi se putea întâmpla. Acum îi port în suflet şi îi ocrotesc din răsputeri să nu fie uitaţi, cât timp mai am pe lumea asta. Iubirea alungă frica.
Visul – visurile tale, în mod aparte, căci tu ești, Horia Patapievici a spus-o, o profesionistă a visării – erau/sunt mai mult despre curaj sau despre frică?
Experienţele mele onirice, strânse în parte în cartea deja apărută, Somnul de taină, mi-au dezvăluit în timp calea prin care m-aş putea elibera de fricile provocate de primejdii, de pierderi, de iminenţa morţii. Această cale mobilizează energiile bune ale fiinţei, energii care izvorăsc din apartenenţa noastră la divin. Nici în somn şi nici în stare trează, nu suntem singuri. În încercările, oricât de grele, prin care avem de trecut. Suntem vegheaţi şi aduşi la ţărm, fie aici, fie dincolo.
Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu
