Pe aceeași temă
Institutul Francez a fost inaugurat la 29 mai 1924. Nașterea sa este unul dintre roadele proximității politice, artistice, intelectuale, academice franco-române. Iar limba franceză a cimentat totul.
Site-ul Institutului Francez reconstituie veacul relațiilor culturale dintre Franța și România, neîntrerupte, fie și în anii negri ai războiului sau ai restricțiilor comuniste. Artiști și cercetători au realizat un proiect vizual, din unghiuri diferite, care dezvoltă cele mai importante momente dintr-un secol de istorie.
Ilustrațiile pornesc de la câteva repere temporale principale: inaugurarea oficială a Institutului Francez de Înalte Studii în România, în 1924, amploarea evenimentelor dedicate cărții franceze, seratele muzicale din perioada interbelică sau retrospectiva de artă românească la Jeu de Paume, din 1925, perseverența Institutului în anii tulburi ai războiului, urmați de instaurarea regimului comunist și deschiderea unor noi orizonturi în rețeaua francofonă europeană de după 1989.
Revista 22 a stat de vorbă cu Julien Chiappone-Lucchesi, director general, și cu Tilla Rudel, directoarea filialei timișorene, pentru a afla cum se vede cooperarea culturală franco-română de la înălțimea unui secol.
Jean Mouton, director al Institutului în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, între 1940-1946, amintește în memoriile sale că institutul devenise un refugiu. Care erau intelectualii români care au performat în epocă cu sprijinul Institutului Francez?
În mare măsură, fondarea Institutului Francez se datorează complicității câtorva oameni de știință care fac ca această idee să devină realitate: Henri Focillon, George Oprescu, Jean Marx, Emil Racoviță, Ioan Cantacuzino, Nicolae Iorga, Emmanuel de Martonne etc. Abia în 1936 – anul Frontului Popular al lui Léon Blum – Institutul s-a mutat în sediul actual din București, într-o vilă proiectată în jurul anului 1912 de arhitectul Oskar Maugsch pentru familia Olănescu. Directorul de atunci, Alphonse Dupront, căruia istoricul Ștefan Lemny i-a dedicat recent o lucrare la Editura INALCO, a fost extrem de activ și a lăsat o amprentă durabilă asupra activităților Institutului.
Până în 1940, această casă a fost un spațiu deschis, unde puteai întâlni academicieni și oameni de litere, tineri aflați în timpul studiilor universitare, unde articolele științifice erau publicate în limba franceză în revista Mélanges, fondată de primul director Paul Henry și unde ascultai „concerte pe disc” comentate. Instituția avea o bibliotecă cu un fond solid. Erau, de asemenea, oferite cursuri de limba franceză, într-un paradis al păcii și eleganței intelectuale.
Când a devenit Institutul un loc de refugiu, în sensul concret al cuvântului, în fața unor amenințări sau constrângeri?
Odată cu instaurarea statului național-legionar în România și a regimului de la Vichy în Franța, atmosfera a devenit tensionată. Directorul Jean Mouton a făcut din Institut un centru de rezistență morală, unde românii „puteau veni să-și depună adevărata conștiință”, cum spune în Memorii, unde cetățenii evrei puteau continua să vină și să participe la cursuri fără să fie înregistrați (pentru că acest lucru i-ar fi raportat involuntar la poliție), mergând până la adăpostirea dezertorilor în drum spre Franța liberă prin Alger. În ciuda supravegherii, Institutul și-a mărit numărul de cititori și a organizat evenimente într-un anumit spirit de disidență, cum ar fi concertul din mai 1943, care i-a reunit pe George Enescu și pe Dinu Lipatti.
Ce a însemnat instaurarea comunismului în România pentru parcursul Institutului francez?
Instaurarea regimului comunist a însemnat destul de repede denunțarea unor acorduri culturale, considerate „de servitute culturală”, conform ziarului Contemporanul din 26 noiembrie 1948, precum și expulzarea personalului. Fiind considerat de regim drept un centru subversiv de propagandă, Institutul a trebuit să-și închidă porțile în noiembrie 1948, dar a continuat să funcționeze ca „birou al atașatului cultural”, care la acea vreme era nimeni altul decât Roland Barthes, pe care regizorul Jean Rebeyrol îl angajase în 1947 ca bibliotecar.
Românii au continuat să viziteze sediul, dar atmosfera a devenit rapid de nesuportat, obstacolele administrative și arestările înmulțindu-se. În vara anului 1950, Institutul și-a închis porțile. Richard Edwards povestește în frumoasa sa carte, „Bulevardul Dacia 77”, apărută la Humanitas, că un anume Victor, originar din Blaj și factotum al Institutului, a fost cel care a continuat să vegheze asupra locului.
Tot în această perioadă, are loc povestea tragică a arestării „lotului francez”, adică o sută de români acuzați și închiși pentru „înaltă trădare”, fiindcă au continuat să întrețină o corespondență cu Marcel Fontaine, fost profesor de limbă franceză la Institut, expulzat în 1948. Episodul a fost povestit de Micaela Ghițescu, ea însăși arestată.
Totuși în 1970 apare o schimbare, când L’Institut français des hautes études primește numele de Bibliothèque français? Schimbarea reprezintă o restrângere a activității față de ce fusese anterior Institutul?
În contextul politicii de individualizare a României în cadrul blocului sovietic, limba franceză și-a recâștigat rapid un loc important și, cu ocazia vizitei generalului de Gaulle la București și Craiova, în mai 1968, urmată de invitarea lui Nicolae Ceaușescu de a veni la Paris în 1970, a fost autorizată redeschiderea unei biblioteci franceze în incinta fostului Institut français des hautes études.
De atunci, într-adevăr, unitatea a funcționat constrâns și limitat, dar a încercat să renască din cenușa sa. Planurile de a cumpăra cărți, filme, discuri și ziare, precum și programele planificate erau supuse cenzurii prealabile de către Consiliul pentru Cultură și Educație Socialistă. Securitatea monitoriza împrejurimile bibliotecii, circulând și exercitând diverse presiuni asupra vizitatorilor, care uneori renunțau la vizită.
Toate acestea n-au împiedicat mii de cititori – al căror profil fluctuează de-a lungul perioadelor – să frecventeze biblioteca și să organizeze recitaluri, prezentări de filme și expoziții sau conferințe, precum cea susținută de Hélène Cixous în 1973.
Când au fost reluate, în condiții mai calde, relațiile culturale româno-franceze în timpul comunismului? Știm, de exemplu, că se deschide cinematograful „Elvire Popesco”, purtând numele marii actrițe de origine română rezidentă la Paris.
În 1979, a fost deschisă o sală multifuncțională care a răspuns unei nevoi mai vechi de a primi publicul la evenimente culturale. Abia mai târziu a devenit cinematograful „Elvire Popesco”. Complet renovat în 2012 de arhitectul Attila Kim, este acum cel mai important cinematograf de artă din țară, cu aproximativ 75.000 de spectatori pe an și peste 900 de proiecții anuale, dintre care marea majoritate sunt producții franceze și europene.
Care este parcursul instituției după 1989, când și-a recăpătat numele de Institutul Francez din România?
Odată cu căderea regimului comunist, a început o perioadă plină de energie și vitalitate, totul a fost reorganizat, regăsirea a fost plină de fervoare, fiind în sfârșit lipsită de riscuri sau amenințări. Institutul și-a deschis larg porțile, iar primul director al acestei noi ere – Norbert Dodille – un mare iubitor al culturii române, a lansat o nouă revistă, pe care a numit-o L’Invitation. Și, într-adevăr, toată Franța se invită în România, mari artiști și intelectuali vin să regăsească mari prieteni, pe ale căror incredibile francofonie și francofilie le redescoperă.
De exemplu, a fost perioada celebrei „Primăveri a libertății”, în care actori și regizori precum Antoine Vitez sau Patrick Chéreau își ofereau spectacolele publicului român, sau operațiunea „Cărți pentru România”, cu livrarea a zeci de mii de cărți semnate de francezi. Franța se echipează cu resurse substanțiale, atât pentru activități de schimb cultural, dar și pentru a sprijini o politică extrem de ambițioasă de burse în Franța.
Institutul Francez are filiale în Iași, Cluj-Napoca și Timișoara. Există o politică regională?
În 1990, au fost deschise centrele culturale franceze din Cluj-Napoca, Iași și Timișoara, cu scopul de a ține cont cât mai mult de particularitățile regionale. Acest sistem a evoluat într-o fuziune cu Institutul Francez din București începând cu anul 2012, formând de atunci o singură instituție – Institutul Francez din România –, care la rândul său este mai apropiat de serviciile culturale ale Ambasadei Franței. De aceea, astăzi, consilierul cultural al Ambasadei Franței este și directorul național al Institutului Francez din România, asigurând astfel atât sinergii, cât și coerență în politica de cooperare și influență a Franței în România. Prin Institutul Francez din România, Franța desfășoară cooperarea nu numai în domeniul cultural, ci și în domeniile științific, academic, educațional și lingvistic cu societatea civilă și autoritățile locale. Este un ecosistem foarte bogat, care permite participarea tuturor.
Timișoara a fost în 2023 Capitală Europeană a Culturii, iar Institutul Francez de la Timișoara a avut o prezență remarcabilă în acest program. Puteți detalia?
Franța, prin Institutul Francez din România, a fost primul partener al orașului Timișoara în programul Capitalei Culturale Europene. Cele două evenimente emblematice ale anului au fost expozițiile „Victor Brauner” și „Brâncuși”, în parteneriat cu orașul, județul, Muzeul de Artă Timișoara, Centrul Pompidou și Fundația Art Encounters, operatorul producției expozițiilor care au reunit câteva sute de mii de vizitatori. Subliniem că, înainte de toate, am avut un rol de facilitare între toate instituțiile franceze și române, care au lucrat împreună la acest succes magnific. Le mulțumim aici.
Pentru „Brauner”, implicarea Centrului Pompidou a fost foarte importantă, deoarece a fost o expoziție off-site cu un curator, Camille Morando, numit de Centrul Pompidou. A fost important pentru noi că totul a decurs fără probleme între cele două muzee, pentru că de succesul acestei experiențe a depins și reușita expoziției ulterioare, cu Brâncuși. Și cred că am demonstrat cu toții cum cooperarea dintre instituții, publice sau private, naționale sau locale, a funcționat perfect!
De asemenea, am contribuit la realizarea unei piese a regizorului Pascal Rambert pentru Teatrul German din Timișoara, „Das Theater”, care a intrat în repertoriul teatrului.
Această cooperare culturală pentru programarea anului 2023 a început în 2016, când Timișoara a fost aleasă Capitală Europeană a Culturii, Institutul din Timișoara fiind unul dintre membrii asociației care a pilotat programul pentru anii următori. Din 2018, am produs în fiecare an spectacole stradale, circ, dans și muzică.
Menționăm festivalul „IMPULS”, organizat la periferie, în cartierul Fabric, unde accesul la cultură pentru categoriile vulnerabile a fost, de obicei, restrâns. De-a lungul anilor, acest festival a crescut până în 2023, când peste 40 de artiști stradali, artiști de circ, dansatori, muzicieni și arhitecți, români și francezi, au umplut Piața Traian și Sinagoga din Fabric pentru mai bine de o săptămână pentru o serie de spectacole, concerte, ateliere și expoziții, o prefigurare a ceea ce cartierul putea deveni după o serioasă reabilitare.
Cum continuați anul acesta la Timișoara?
Am aplicat la apelul „Legacy” al Centrului de Proiecte timișorean și astfel am putut continua în același spirit. Am organizat o nouă ediție a festivalului „IMPULS” cu un bal popular în Piața Traian, pentru a sărbători centenarul Institutului Francez din România, o expoziție a fotografului Mathieu Pernot cu titlul „Călătorie în România” la Palatul Ștefania. Am instalat timp de o săptămână Muzeul Virtual Micro Folie, astfel încât copiii din cartierul Fabric să poată descoperi colecțiile celor mai mari muzee din Franța și din Europa.
De asemenea, vom inaugura, în cadrul unui proiect al rețelei naționale, o rezidență artistică în cadrul Institutului Francez din Timișoara pentru a găzdui, în parteneriat cu Fundația Art Encounters, librăria La Două Bufnițe și Filarmonica din Timișoara sau asociații precum Faber, Ambasada, Plai, artiști, muzicieni sau scriitori pentru rezidențe de câteva săptămâni, pentru a lucra la proiecte creative sau de scriere. Vom lansa oficial rezidența în toamnă.
Cine sunt oaspeții de onoare ai Institutului din Timișoara, intelectuali francezi și români?
În ultimii patru ani, am primit mulți oaspeți și nu i-aș putea menționa pe toți aici! Dar dacă doriți câteva nume începând cu 2020, iată câteva, dintre care unele au fost online în timpul pandemiei: scriitori ca Hervé Le Tellier, Catherine Cusset, Olivier Guez, Camille de Toledo, Adriana Babeți, Smaranda Vultur, Mircea Mihăieș, Bazil Popovici, Pascal Bruckner, Ruth Zylberman, Judith Benhamou. Apoi filosofii Monique Canto Sperber, Alain Fleischer, Raphael Zagury Orly, Joseph Cohen, Fabienne Brugères, artiști ca Géraldine Cario, Pusha Petrov, Nathalie Rodach, Mathieu Pernot, Mimosa Echard ș.a.
Ce rol are diplomația culturală în consolidarea relațiilor dintre România și Franța?
Relațiile culturale franco-române au configurat contururile relației noastre bilaterale într-un mod unic. Prin diplomație culturală, Franța există în inimile și în mințile românilor. Aceasta este cea care creează, cu multă răbdare, intimitatea și conivența, care ne permit să împărtășim un sistem comun de referință și valori, care ne permit să ne înțelegem și să ne ascultăm reciproc, chiar și în caz de pericole sau furtuni.
Diplomația culturală îmbogățește această legătură și se transformă în funcție de context și de provocări, dar obiectivele sale rămân aceleași. Acesta a fost sensul Sezonului România-Franța în 2018-2019 și, în timp ce Institutul Francez din România sărbătorește anul acesta centenarul de la crearea sa, încercând încă o dată să se reinventeze, într-o lume din ce în ce mai dură și nesigură, un lucru este sigur: fără această legătură durabilă de proximitate artistică și intelectuală, relațiile dintre Franța și România n-ar mai fi la fel!
