Cum va arăta Europa sub bagheta doamnei Merkel?

Maniera în care Germania va dori să modeleze evoluțiile din UE în plan politic și economic devine o întrebare extrem de importantă și din perspectiva României.

Triumful electoral al Angelei Merkel era, de fapt, aș­teptat de toată lumea. Nu e surprinzătoare nici mă­car dimensiunea acestuia. Toate sondajele de opinie preelectorale creditau CDU/CSU cu un scor în jur de 40 de procente. Este în bună măsură o victorie per­sonală a actualului cancelar care, în cazul unor ale­geri directe, ar fi câștigat cu ușurință din primul tur, cu un sprijin care transcende liniile simpatiilor tra­diționale de partid. Cu toate acestea, The Eco­no­mist vorbește de o victorie dulce-amară, pentru că Angela Merkel trebuie să găsească un partener de guvernare, în condițiile în care cel actual, liberalii ger­mani, nu au intrat în parlament, iar SPD pare des­tul de reticent să accepte din nou, ca în 2005, o for­mulă de mare coaliție (deși majoritatea obser­va­torilor sunt de părere că până la urmă vor fi nevoiți să o facă).

Toate acestea ne fac să uităm că Germania rămâne to­tuși o țară cu o stângă extrem de puternică, în ca­re procentele adunate ale SPD (26%), verzilor și foș­tilor comuniști, Die Linke, care împreună au ob­ți­nut 17 procente, le egalează pe cele obținute de CDU/CSU. E drept, e o stângă neuniformă, cu un SPD moderat, în timp ce verzii și Die Linke sunt adepții unor poziții adesea extreme, pregnant an­ticapitaliste și antiamericane. Faptul că ultimele do­uă partide au pierdut capital electoral față de ulti­me­le două alegeri e mai degrabă o chestiune de con­junctură, un rezultat al faptului că pozițiile pu­blice și politicile adoptate de Angela Merkel au ocu­pat parțial, de o manieră moderată, acest teritoriu în domenii precum energia nucleară și politica ex­ternă.

Germania are o pondere de 20 de procente în PIB-ul Uniunii Europene și este responsabilă pentru o treime din exporturile acesteia. Dincolo de această re­alitate matematică, perioada de criză din ultimii ani, care a afectat în principal flancul sudic al UE, a sporit considerabil influența Berlinului asupra tu­turor deciziilor majore luate la Bruxelles. Iar cu un François Hollande aflat la o cotă de încredere de doar 23 de procente și un David Cameron umilit du­pă înfrângerea din parlament în chestiunea inter­ven­ției militare în Siria, autoritatea Angelei Merkel în spațiul european nu poate decât să crească și mai mult după alegerile de duminică. Cu trimitere la o celebră butadă datorată lui Henry Kisinger, de­vine tot mai evident că dacă vrei să vorbești cu Eu­ropa trebuie să suni la Berlin. Iată de ce maniera în care Germania va dori să modeleze evoluțiile din UE în plan politic și economic devine o întrebare ex­trem de importantă și din perspectiva României.

O analiză recentă apărută în The New York Times re­liefa trei linii strategice majore ale viziunii An­ge­lei Merkel în materie de politică externă: 1) o Ger­ma­nie cu ambiții geopolitice minimale; 2) o integrare europeană în creștere în plan econ­omic, în mare parte sub baghetă ger­mană, cu o întărire a disciplinei fis­cale la nivel continental; 3) o di­mi­nuare a integrării politice la nivelul UE, în care o parte din deciziile ma­jore luate în prezent la Bruxelles să fie redirecționate către statele mem­bre. Ultimele două poziții, a treia în mare similară cu viziunea britanică în materie, par să intre în coliziune, dar exprimă în bună măsură curentul dominant din opinia publică germană, care este favorabil unei piețe comune europene strâns integrate, dar are re­zerve majore față de ideea de a lăsa la latitudinea Bruxellesului decizii cu impact important la nivel național.

În exterior, temerile sunt însă că acea­sta este rețeta prin care Ger­ma­nia va putea dicta în chip covârșitor deciziile în plan economic la nivel eu­ropean, fără a exista o contrapondere politică serioasă a celorlalte state mem­bre prin intermediul meca­nis­me­lor instituționale comune din UE. Pentru că, altminteri, o integrare eco­nomică pronunțată intră evident în coliziune cu o relaxare a integrării po­litice. Pe de altă parte, admițând că doamna Merkel va putea corela mul­țumitor cele două deziderate, rămâne deschisă problema influenței politice a UE la nivel global și, strâns legat de aceasta, cea a politicii de securitate eu­ropene, în contextul în care Mos­co­va manifestă ambiții geopolitice tot mai pronunțate, iar Statele Unite se reorientează în plan geostrategic către Asia.

Până acum, Germania, descrisă ade­sea drept un gigant economic, dar un pitic politic și militar, a putut ges­tiona relativ confortabil această con­tradicție, spre mulțumirea poli­ticie­ni­lor de la Berlin, confruntați cu o opi­nie publică ostilă față de orice im­pli­care a țării în conflicte externe. Sta­tele Unite au asigurat continentului um­brela de securitate și au gestionat crizele pe plan internațional, sin­gu­rul suport semnificativ venind din par­tea Marii Britanii și Franței. Dar e discutabil dacă această situație e sustenabilă pe termen lung. Dacă pri­vim în istorie, vedem că pros­pe­ri­ta­tea economică nu poate fi decuplată de dimensiunea politică și militară. Evoluția actuală a Chinei către sta­tutul de superputere globală urmă­reș­te, de pildă, simultan toate cele trei aspecte. Cu toate acestea, germanii și o bună parte dintre europeni par să se iluzioneze în continuare că acest lucru e totuși posibil. //