Cum vor arăta Germania și Europa în epoca post-Merkel?

În Germania circulă o speculație potrivit căreia d-na Merkel a decis să demareze procesul de extragere a ei din peisajul politic încă din vară, după ce a asistat la o reprezentație a operei lui Richard Wagner, Parsifal, una dintre favoritele ei, o parabolă a cursei pentru dobândirea Sfântului Graal. Dorind astfel, în acord cu întreaga sa manieră de acțiune, extrem de prudentă și calculată (care a dat naștere în Germania unui verb, merkeln, a cărui semnificație este aceea de întârzia luarea unei decizii până în ultimul moment), să evite tensiunile și umilințele unei ieșiri forțate.

„Angela Merkel părăsește scena și odată cu ea și viziunea ei în privința UE. Tronul ei va rămâne gol pentru că Macron este singurul interesat să îl ocupe“, scrie Douglas Murray în The Spectator, pe un ton în parte ușurat, în parte triumfător. Ceea ce nu e de mirare. Săptămânalul britanic, un susținător al Brexit-ului, a avut dintotdeauna o poziție eurosceptică. Proiectul Merkel, despre care vorbește Douglas Murray, este acela al unei Europe profund integrate, într-o formulă de tip Statele Unite ale Europei. Însă, deși cancelarul german a sprijinit în timp demersurile de adâncire a integrării europene, e exagerat să o faci pe d-na Merkel principala autoare și promotoare a acestora. La urma urmei, pasul esențial în procesul de integrare politică a fost decizia de a introduce euro în anul 2000, cu cinci ani înainte ca ea să preia puterea la Berlin. Un pas riscant, care a creat enorme probleme, pentru că a fost introdusă o monedă înainte ca să existe o structură statală coerentă care să o gestioneze. Criza grecească și cea de acum, din Italia, care ar putea deveni una mult mai gravă, stau mărturie. Motivul fiind acela că, prin punerea într-un coș comun a unor țări cu o forță economică și un contex social extrem de diferite, acestea pierdeau abilitatea de a-și controla deficitele utilizând rata de schimb a monedei naționale. Dar a fost un pas care a adus în același timp beneficii substanțiale Germaniei, ale cărei exporturi au explodat, în condițiile în care, conform aprecierilor FMI, introducerea euro a însemnat instantaneu o depreciere artificială în raport cu marca germană de 30 de procente.

Originile „viziunii unei Europe Federale“ trebuie mai degrabă căutate într-un document de poziție al CDU/CSU redactat în 1994 de Wolfgang Schauble și Karl Lammers, Überlegungen zur europäischen Politik (Reflecții asupra politicii europene). Documentul descria direcțiile de urmat în ceea ce privește proiectul european, de la extinderea în Est și abordările în materie de securitate la evoluțiile din interiorul UE în plan instituțional. Se discută despre introducerea unei monede comune ca despre elementul esențial al „Uniunii Politice“ (nu doar ca „un alt element al integrării“), despre intensificarea cooperării franco-germane, despre construcția unei componente distincte de politică externă și de securitate a UE, despre extinderea către Est, „în parteneriat cu Rusia!“, România și Bulgaria nefiind luate în calcul. Obiectivul major era coagularea unui nucleu dur (Kern) în jurul axei franco-germane, iar punctul final trebuia să fie o Europă federală în care Germania urma să „păstorească“ regiunea din nordul și estul Europei, iar Franța să se ocupe de partea de sud a continentului.

În fapt, fie din convingere, fie din cauza constrângerilor interne, din partid, Angela Merkel s-a opus unora dintre inițiativele lui Emmanuel Macron de restructurare a UE. Precum cea privind înființarea unui post de ministru de Finanțe pentru Zona Euro. Dar a sprijinit în ansamblu demersul său de reformă a Uniunii în sensul unei integrări tot mai pronunțate. Din acest motiv, cei mai mulți analiști sunt de părere că, prin plecarea ei, sprijinul pentru acest proces se va diminua. La fel de important de evaluat este și impactul din punctul de vedere al relației cu Rusia și al celei transatlantice, pentru că e notorie aversiunea intensă a lui Donald Trump față de cancelarul german. Cancelar care, în teorie, ar putea să mai rămână pe această poziție, disponibilitate pe care a și anunțat-o, până în 2021, chiar dacă nu va candida la poziția de lider CDU la alegerile interne din decembrie. Însă un astfel de scenariu este destul de puțin probabil. Nu e prima oară când se întâlnește o astfel de situație. În 2004, și Gerhard Schröder a demisionat din funcția de președine SPD, dar a mai rămas totuși cancelar timp de încă 15 luni până când partidul său a pierdut alegerile anticipate în favoarea grupului conservator CDU/CSU condus de Angela Merkel. Acum, însă, mulți sunt de părere că e greu de crezut că d-na Merkel ar putea să păstreze poziția de cancelar atâta vreme.

Aceste semne de întrebare importante sunt intens dezbătute în acest zile în mass-media din Europa. Pentru răspunsuri mai avem însă de așteptat, cel puțin până când vom ști cine va lua locul Angelei Merkel în fruntea CDU și, posibil, și în fruntea cabinetului. Deși ea a declarat că nu se va implica în cursa din decembrie pentru desemnarea viitorului lider CDU, pentru toată lumea e clar că o preferă pe Annegret Kramp-Karrenbauer, actualul secretar general al partidului. Faptul că porecla acesteia este „mini-Merkel“ explică și de ce. Însă e posibil ca tocmai această asociere să nu fie neapărat un avantaj. Angela Merkel a poziționat partidul în zona de centru, ceea ce a făcut posibile guvernările cu SPD, în formule de „mare coaliție“, dar a lăsat teren liber în dreapta AfD, un partid care și-a construit în mare măsură identitatea pe opoziția față de ea, pe chestiunea imigrației și care acum riscă să rămână fără adversar ideologic. Mai ales dacă în fruntea CDU vine o personalitate cu convingeri pronunțat mai conservatoare, ceea ce pare să fie destul de probabil.

Iar, din acest punct de vedere, e interesant de văzut ce se va întâmpla dacă această personalitate va fi Friedrich Merz, considerat favorit în acest moment. Merz, unul dintre cei care au pierdut acum 18 ani cursa pentru șefia CDU în favoarea Angelei Merkel, a decis să revină în politică după aproape zece ani în care a făcut afaceri, fiind șeful filialei germane a grupului american Black Rock, cel mai mare fond de investiții din lume. Are excelente contacte la Washington, fiind președintele Atlantik-Brucke, un grup de politicieni și oameni de afaceri care își propune să promoveze legăturile dintre America și Germania. Iar asta ar putea să ajute la netezirea asperităților în relația cu Administrația Trump. Însă, în același timp, oarecum surprinzător, el a criticat-o pe d-na Merkel, tocmai pentru că nu a sprijinit mai mult demersurile lui Emmanuel Macron de restructurare a UE, de creare a unei armate europene (loc în care ar intra în coliziune cu Statele Unite) și de sprijinire a transferurilor financiare către zone mai sărace din Uniune, element esențial, dacă țintești către un model de guvernare federal în Europa. Așa că s-ar putea ca estimările privind blocarea proiectului de integrare europeană prin plecarea Angelei Merkel să fie premature. Însă, pe de altă parte, indiferent cine va veni în fruntea guvernului de la Berlin, va avea, ca și d-na Merkel, destule constrângeri. Și nu doar interne. O coaliție de opt țări din nordul continentului, supranumită Noua Ligă Hanseatică, se opune ferm planurilor integraționiste ale lui Macron. Iar în cercurile politice și de afaceri germane prevalează aceeași opinie, mai ales când vine vorba de crearea unei structuri financiare integrate pentru Zona Euro.

Cât privește relațiile cu Rusia, aici s-ar putea, în mod paradoxal, ca toți din Est care au criticat-o virulent pe d-na Merkel, din cauza imigrației, să fie cei care o vor regreta cel mai mult. Ea a avut un rol esențial în menținerea sancțiunilor la adresa Moscovei din cauza situației din Ucraina, în ciuda presiunilor enorme la care a fost supusă să renunțe la ele atât din partea partenerilor de guvernare din SPD, unde sunt notorii simpatiile pro-Moscova, cât și din partea cercurilor de afaceri. Un posibil viitor cancelar pro-business, precum Merz, ar putea însă să decidă că perspectiva tentantă a reluării afacerilor în spațiul rusesc să aibă întâietate în fața menținerii sancțiunilor. Ceea ce ar avea implicații mult mai largi, schimbând cu totul ecuația raporturilor dintre UE și Rusia, pe mai mule dimensiuni, inclusiv pe cea de securitate. În plus, mai trebuie luat în calcul și un alt element. Epoca Merkel, cu bune și rele, a însemnat 15 ani de continuitate și echilibru, a asigurat un cadru stabil și predictibil pentru întreaga Uniune, care a trecut prin câteva crize majore. Or, vom asista în perioada următoare nu doar la o schimbare de lider în fruntea Germaniei, ci și la un context politic intern schimbat mult față de cel tradițional. Scena politică de la Berlin începe să semene cu cea americană, cu o eroziune masivă a centrului și ascensiunea extremelor, ceea ce va duce la instabilitate, la dificultăți tot mai mari în coagularea coalițiilor de guvernare. Cu reverberații la nivelul întregii Uniuni Europene.