De același autor
În cursul turneului întreprins în țară de grupul Divertis, în formulă completă (cu excepția regretatului Ioan Gyuri Pascu), care a culminat cu spectacolul de la Sala Palatului din București, din 18 noiembrie, cu o săptămână înainte de alegeri, Toni Grecu a făcut un test de opinie cerându-le spectatorilor să măsoare prin aplauze popularitatea câtorva opțiuni de vot. Peste tot, de departe cea mai aplaudată, a fost opțiunea „Nimeni”. Sigur, vorbim de un public Divertis, dar chiar și așa avem un indiciu privind prăpastia care există între majoritatea publicului și clasa politică. Poate chiar mai mult de atât, nu e vorba doar de clasa politică, pentru că nemulțumirea, neîncrederea se extind și către o parte a societății civile, către mass-media și instituțiile statului. Factorul „Nimeni” s-a manifestat din plin și la prima rundă de prezidențiale, dar și, prin ricoșeu, la cele parlamentare. Înainte de alegeri, pe fondul acestei nemulțumiri generalizate, puteau exista doar două mari alegeri: apatia sau furia. Românii au ales a doua variantă. Și în țară, și în diasporă s-a votat masiv duminica trecută, dar și acum antisistem. Din acest ultim punct de vedere e cumva surprinzător că sunt mulți care se miră că românii din străinătate au votat așa cum au votat. Ba chiar unii îi privesc acum cu ostilitate pe cei pe care în trecut, să ne aducem aminte, de exemplu, de votul de la turul doi al alegerilor din 2014 dintre Klaus Iohannis și Victor Ponta, erau priviți drept un fel de „salvatori ai democrației”. Ignoră faptul că ei sunt acolo parte a unor societăți în care există nemulțumiri serioase față de politicile promovate de guvernele din țările respective sau a celor impuse de la Bruxelles, precum cele climatice, care au dus la proteste masive ale fermierilor din Olanda. E una dintre explicațiile pentru care mulți alegători din diasporă au rezonat cu mesajele transmise de Călin Georgescu și „suveraniștii” de la noi și au votat și acum, la alegerile parlamentare, în favoarea acestora din urmă. Însă asta nu înseamnă că doresc ieșirea României din UE. O dovadă fiind chiar faptul că în diasporă s-a votat substanțial și pentru Elena Lasconi și pentru USR, un partid perceput și el oarecum în aceeași cheie antisistem.
În această privință suntem în sincronism cu ceea ce se întâmplă în multe țări din Europa. În Germania, Franța, Olanda, așa-numitul curent suveranist este în ascensiune. Însă cele mai multe dintre formațiunile politice importante din UE încadrate la „suveraniști” nu militează pentru ca țara lor să iasă din Uniune. Chiar dacă inițial au avansat ideea unui Exit din UE, au abandonat-o pe parcurs, pentru că nu era populară. De altfel, nici partide aflate la guvernare, precum cele din Ungaria și Slovacia, aflate în relații dificile cu Bruxelles, nu merg pe această linie. Aceștia doresc în schimb mai puțină intruziune a birocrației de la Bruxelles în afacerile interne ale țării lor, păstrarea unui grad mai ridicat de suveranitate națională, în contrast cu punctul de vedere opus, care dorește o UE federală, în care rolul guvernelor naționale să fie sensibil diminuat. Problema este mediatizarea adesea complet lipsită de nuanțe și de explicații convingătoare în jurul acestei chestiuni, subiectul în sine fiind complet evitat, dincolo de înfierarea automată. De fapt, ceea ce este de criticat este mai degrabă lipsa unei dezbateri atât de importante privind filosofia întregului proiect european și a felului în care definim „valorile europene” la care se face trimitere la limita saturației. Ceea ce respinge în general acest curent, cu un sprijin consistent din partea populației, este ideea unei Uniuni tot mai integrate („ever closing union”). Militează pentru o formulă care să lase în seama națiunilor majoritatea deciziilor privind chestiunile importante.
E drept, suntem pe un teritoriu fluid. Evoluțiile, deloc încurajatoare, din contră, privind războiul din Ucraina și situația economică critică din Europa pot readuce în discuție abordări mai radicale. De pildă, în Germania, care se pregătește de alegeri anticipate, programul partidului populist de dreapta AfD (care nu e încă aprobat în congresul formațiunii politice) critică „transformarea treptată” a UE într-un stat central, despre care afirmă că nu a primit niciodată legitimitate democratică”, consideră necesară ieşirea Germaniei din UE şi crearea unei noi Comunităţi Europene, într-un format asemănător cu cel de până în 1993 al Comunității Economice Europene (CEE). AfD mai incriminează și reformele energetice şi politicile împotriva schimbărilor climatice promovate la Bruxelles, precum şi „demonizarea «bărbatului alb» într-o societate progresistă”. Este o altă zonă de atac împotriva Bruxelles-ului, la care se raliază majoritatea partidelor suveraniste, inclusiv cele de la noi. Birocrația, instituțiile UE, se află sub tirul concertat al unor formațiuni populiste importante din Europa, nu doar de dreapta, ci și de stânga (formațiunea lui Melanchon în Franța sau cea a Sahrei Wagenknecht – BSW, în Germania).
Problema mai delicată este că multe dintre aceste formațiuni privesc cu simpatie, mai mult sau mai deschis exprimată, către Rusia, în timp ce au rezerve față de sprijinirea Ucrainei. Motivele sunt amestecate: anti-americanismul larg răspândit în țări ca Germania sau Franța, impactul economic al deconectării țării lor de gazul rusesc (mai ales în Germania), teama de război. De altfel, Călin Georgescu a marșat și el pe acest ultim aspect făcând trimitere permanent la PACE.
O excepție importantă este reprezentată de Giorgia Meloni care, deși a fost și ea gratulată imediat după alegeri de către mass-media internaționale, care sunt în mare parte de stânga, cu etichete de „fascism”, „extremism” etc., a ales să meargă pe linia unui conservatorism moderat, criticând politici promovate la nivelul UE, clar dezavuate public, cum este cea privind migrația. Pe lângă exprimarea unui sprijin ferm pentru Ucraina, a evitat o retorică radicală stridentă. În cursul ultimului Consiliu European de la Budapesta, Giorgia Meloni a cerut Comisiei Europene să se concentreze pe chestiunile majore, nu pe tot felul de inițiative minore care irită publicul. Mulți văd, de altfel, în ea, un interlocutor privilegiat în relația cu noua administrație americană Trump de la Washington.
Și datorită reverberațiilor alegerii lui Donald Trump pentru un nou mandat, în ciuda unui larg front de opoziție, politicieni, mass-media, oameni din sistemul de justiție și chiar instituții de forță, ca FBI, aceste curente populiste din Europa vor crește în amploare în perioada următoare. Favorizate și de situația precară a economiei Uniunii Europene. Ca și în cazul lui Trump, atacurile la adresa lor, acuzele de extremism, aplicate unor partide sau persoane, nu mai funcționează, am văzut asta și la noi. În unele cazuri, acestea sunt justificate, de pildă atunci când e vorba de Diana Șoșoacă, însă în alte situații astfel de etichete sunt problematice.
De pildă, orice analize raționale, rezervate, față de evoluțiile din războiul din Ucraina, care se abăteau de la linia standard în materie de prezentare a situației de pe front erau etichetate adesea drept probe de „putinism”. La fel, vedem cum se aplică de multe ori superficial etichete precum cea de proeuropean și anti-european în retorica publică. Este însă o practică care a devenit tot mai puțin eficientă, chiar contraproductivă, în tot spațiul occidental. Am văzut cum democrații americani și Joe Biden personal l-au asemănat, de o manieră absolut ridicolă, pe Donald Trump cu Hitler. După care, observa ironic un comentator la CNN, președintele în funcție l-a primit la Casa Albă pe „Hitler” pentru a discuta tranziția.
Formațiunile tradiționale din spațiul european, cu precădere cele formal de centru-dreapta, încearcă să se adapteze noilor condiții reajustând, uneori radical, o serie de politici, cum sunt cele legate de imigrație. De pildă, pe fondul marilor nemulțumiri interne, ministrul german de interne, Nancy Faeser, a transmis Comisiei Europene că țara sa nu mai poate face față situației migrației și că sunt necesare reforme drastice la nivel european. „Nicio țară din lume nu poate primi refugiați pe termen nelimitat”, a spus ea, citată de săptămânalul Der Spiegel. „Se ating din ce în ce mai mult limitele suportabilului în materie de primire, cazare și îngrijire”, a mai declarat ministrul, subliniind și „pericolele pentru siguranța și ordinea publică”, făcând trimitere la atacul criminal cu cuțitul comis la Solingen, în august, de un presupus jihadist, un imigrant ilegal de 26 de ani din Siria, care a solicitat azil în 2022. O poziție pe fond nu foarte diferită de cea exprimată de Donald Trump. Lucru care ar fi fost greu de imaginat, mai ales din partea unui social democrat, cu doar câțiva ani în urmă. Este rezultatul unor schimbări majore de atitudine în rândul forțelor politice tradiționale sub presiunea curentelor populiste. Timp de decenii, clasa politică din Germania a evitat dezbaterile deschise privind imigrația în masă.
Pe de altă parte însă, nu se renunță încă la așa-numita practică a unui „cordon sanitar” pentru a împiedica partide ca AfD sau partidul lui Marine Le Pen, în Franța, să ajungă la guvernare. Acest demers impune însă constituirea unor coaliții contra naturii, așa cum a fost cea din Germania (social-democrați, liberali, verzi), care tocmai a capotat. Numai că asta va duce inevitabil la o și mai mare radicalizare a societății, deci la o creștere a ponderii dreptei populiste. Confruntate cu această problemă majoră, unele partide de centru-dreapta din Europa vor fi nevoite să renunțe, de voie, de nevoie, la „cordonul sanitar” pentru a putea asigura guvernări stabile și relativ coerente împreună cu unele dintre formațiunile descrise în prezent drept „extremiste”, care vor trebui și ele, între timp, să-și modereze pozițiile controversate.
