De ce câștigă Hamas războiul informațional în Occident

În deschiderea unui articol din Wall Street Journal, cunoscutul politolog american Walter Russell Mead redă un dialog dintr-un roman de Ernest Hemingway, în care unul dintre personaje întrebat cum a dat faliment răspunde: „În două feluri, treptat și apoi brusc”. Plecând de aici, el face o paralelă cu ordinea mondială care, sincron cu eroziunea capacității de descurajare a Statelor Unite, se dezintegrează și aceasta treptat și apoi brusc.

Însă această observație este la fel de valabilă în ceea ce privește situația internă din Occident. Erorile masive în materie de politici de migrație, infiltrarea instituțiilor de către radicali ai stângii progresiste, ignorarea pericolului reprezentat de islamul radical s-au acumulat și ne-au adus în situația critică de astăzi. Am asistat în ultimele zile la mari demonstrații, în mare parte explicit pro-Hamas, și la agresiuni la adresa evreilor. Am mai văzut la Londra cum poliția metropolitană, pe cât de intransigentă se arată când e vorba de combaterea „hate speech”, pe atât de timidă a fost să reacționeze atunci când pe străzi răsunau apeluri la Jihad și la eliminarea de pe hartă a Israelului.

  Benjamin Baird, directorul inițiativei de advocacy a Forumului pentru Orientul Mijlociu (MEF Action), a declarat cu câteva luni în urmă că, în urma „dezorientării progresiste”, o „presă favorabilă islamiștilor” a permis grupurilor jihadiste ale Frăției Musulmane din America să câștige influență și putere în mass-media, în interiorul forțelor de ordine și în guvern. E un fenomen de lungă durată, dar care a fost în bună măsură fie ignorat, fie privit drept ceva marginal. De aici și șocul multora, care acum realizează dimensiunea fenomenului.

„Normalizarea” extremismului

Trebuie spus, parafrazând o afirmație controversată a lui Antonio Gutteres, că explozia de antisemitism și marile demonstrații pro-Hamas nu au loc în vacuum.

Într-o prelegere recentă, Robin Simcox, șeful Comisiei pentru combaterea extremismului din Marea Britanie, a declarat că a avut loc o „normalizare” atât a extremismului anti-israelian, cât și a antisemitismului, pe care a pus-o pe seama unei „politici eșuate de migrație în masă și a multiculturalismului”. Adăugând că miile de protestatari care au ieșit în stradă în urma atacurilor teroriste ale Hamas din Israel nu au apărut din senin. Există o rețea de susținere a Hamas și a Iranului în Marea Britanie, spune el, care este mai „sofisticată, mai bine susținută și mai capabilă decât mulți își dau seama”.

  Apoi, o investigație Free Press, cu titlul sugestiv „Bătălia Qatarului pentru mințile tinerilor americani”, relevă că în prezent Qatar, principalul sponsor Hamas, care găzduiește conducerea politică a organizației teroriste, a fost cel mai mare donator străin al universităților americane. Între 2001 și 2021, Qatarul a donat 4,7 miliarde de dolari universităților americane, principalii beneficiari fiind dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din America. Aceste școli au încheiat parteneriate cu regimul pentru a construi campusuri în „orașul educației” din Doha, un district special al capitalei care găzduiește colegii satelit pentru universitățile americane. Unul dintre obiectivele Qatarului în materie de soft power este de a promova ideologia Frăției Musulmane, mișcarea islamistă care a dat naștere Hamas și partidului de guvernământ din Turcia, interzisă în Egipt și în țările din Golf, scrie Free Press. De pildă, Qatar finanțează o organizație care este ramura clericală a Frăției Musulmane, dar și canalul de televiziune Al Jazeera, care are un acord de colaborare cu Școala de Jurnalism de la Northwestern University.

  Mulți liberali moderați au fost șocați de ipocrizia stângii progresiste foarte preocupate să denunțe prompt „micro-agresiunile”, precum „misgendering” (utilizarea unui „pronume” considerat nepotrivit), pe care le califică drept crime motivate de ură, dar care nu poate condamna fără echivoc crimele abominabile comise de Hamas. Numai că aceste voci moderate sunt în prezent în defensivă, în bună măsură din vina lor, pentru că au acceptat compromisuri în numele unei solidarități în fața unor pericole imaginare sau mult amplificate „la adresa democrației”.

  Yascha Mounk se întreabă de ce nu știe Occidentul pe cine să susțină în războiul Israel-Hamas? „În loc să declare că suntem cu toții israelieni, editorialele din Le Monde au fulminat împotriva «dorinței de răzbunare» a Israelului. Iar atunci când demonstrații uriașe au umplut străzile din Berlin, Londra, Paris și Bruxelles, acestea nu au fost în semn de solidaritate cu cei care au fost uciși cu brutalitate, ci în sprijinul teroriștilor”. Maniera rușinoasă în care jurnaliști de la mari instituții mass-media, BBC, CNN, The New York Times, Associated Press, altfel întotdeauna dispuse să țină prelegeri despre „claritatea morală”, nevoia de echilibru și de verificări scrupuloase pe baza mai multor surse, au relatat despre explozia de la spitalul al-Ahli din Gaza pe care au pus-o imediat pe seama Israelului, doar în baza informațiilor furnizate de Hamas. Nu este nici pe departe o întâmplare, ci expresia unor prejudecăți înrădăcinate induse de o ideologie din ce în ce mai influentă.

  În opinia lui Yascha Mounk în ultimele trei decenii, natura stângii s-a schimbat în mod fundamental. „Împarte lumea în categorii simpliste de asupritori și asupriți, de albi și oameni de culoare, de colonizatori și colonizați – și apoi concluzionează că orice fel de cruzime este justificată în numele celor marginalizați. Și pretinde că toate nedreptățile din lume sunt cumva legate între ele (principiul „intersecționalității”), de unde obligația morală a fiecărui activist de a susține fără rezerve toate cauzele cele mai la modă ale stângii”.

De ce atrocitățile Hamas determină stânga să urască și mai mult Israelul?, se întreabă în titlu și un articol din Wall Street Journal. „Activiștii occidentali pro palestinieni pleacă de la două precepte aproape teologice: că Israelul este rău și că orice acțiune palestiniană împotriva acestuia este de aceea justificată. Această capcană cognitivă se exprimă în modul în care adversarii Israelului din Occident vorbesc despre conflictul cu palestinienii. Preocuparea pentru a se ajunge la o soluție cu două state nu duce niciodată la apeluri pentru ca palestinienii să se grăbească și să accepte un compromis negociat. Aceștia ignoră faptul că palestinienii au respins crearea unui stat și pacea în 2000, 2001, 2008 și 2014. Ei ignoră faptul că beligeranța Hamas este cauza blocadei Israelului asupra Gazei, o măsură defensivă a unei națiuni aflate sub asalt”.

Propaganda Hamas

   În acest context este aproape imposibil pentru Israel să câștige războiul informațional în spațiul occidental, în condițiile în care mass-media a adoptat regula că trebuie să acorde un spațiu egal grupărilor sau mișcărilor care afirmă că luptă împotriva nedreptăților, oricât de violente ar fi acțiunile acestora. De pildă, deși se vorbește despre masacrele comise de Hamas, acestea sunt acum „echilibrate”, adică diluate, de narațiunea constantă a preocupării pentru palestinieni.

   Spre deosebire de bombardamentele cu rachete, care oricum în mare parte erau blocate de Iron Dome, spre dezamăgirea palestinienilor, cruzimea ritualică a teroriștilor Hamas asupra civililor a fost salutată cu entuziasm de participanții la marșurile de susținere. Nu a fost una întâmplătoare, s-a dorit să se transmită un mesaj. Au perceput-o ca o revanșă extraordinară, un triumf, față de cei față de care se simțeau neputincioși. Din acest motiv a generat, de pildă, mesaje pline de entuziasm din partea unor profesori de la universități din America sau Marea Britanie și, de o manieră mai reținută, de către regina Ranya a Iordaniei sau Erdogan. E o dovadă  faptului că liderii Hamas, care i-au instruit special pe „mujahedini” să comită toate aceste atrocități, cunosc foarte bine psihologia majorității palestinienilor, modelată în cursul unui amplu proces de îndoctrinare, stăpânesc la perfecție arta manipulării și cunosc la fel de bine pedalele emoționale cu care pot manevra opinia publică occidentală.

  În acest fel se creează și o enormă presiune publică asupra liderilor occidentali care se văd obligați să se arate permanent îngrijorați de soarta populației palestiniene și să avertizeze Israelul asupra crimelor de război, deși armata israeliană este cu siguranță cea mai atentă din lume la acest capitol. Apelul constant la dimensiunea umanitară e însă unul ipocrit. Altfel, aceeași grijă globală, exprimată aproape zi de zi, pentru soarta palestinienilor s-ar manifesta și față de soarta celor peste o sută de mii de refugiați armeni din Nagorno Karabach, față de soarta civililor prinși în confruntări sângeroase în Etiopia sau față de cea a uighurilor din China. De pildă, în războiul civil din Yemen s-au înregistrat un număr de 380 de mii de civili uciși, dar pentru că e vorba de un conflict exclusiv între musulmani, o facțiune fiind sprijinită de Iran și o alta de Arabia Saudită, nici în Orientul Mijlociu și nici pe străzile orașelor din Occident nu a ieșit nimeni să-și exprime compasiunea și indignarea.

  Hamas, ca și ISIS înaintea sa, s-a dovedit extrem de abil și sofisticat în materie de propagandă. Avantajul Hamas este acela că, spre deosebire de ISIS care se raporta doar la „războiul global împotriva infidelilor”, își poate asuma o cauză mai ușor de „vândut”, mai ales opiniei publice din Occident, cauza palestinienilor.

   De partea cealaltă, reacțiile de apărare în fața acestei agresiuni care amenință valorile fundamentale ale civilizației occidentale sunt palide. „Paradoxul teribil al unei societăți liberale”, scrie jurnalista Melanie Philipps pe fluxul ei de Substack, „este că refuză să ia măsurile iliberale care pot deveni inevitabile pentru apărarea valorilor liberale. Ca urmare, societatea liberală conține semințele propriei sale distrugeri. Aceasta este ceea ce se dezvăluie acum unui Occident îngrozit”.