De ce s-a dus Victor Ponta la Baku

Vizita la Baku trebuie privită într-un context mai general, în care Victor Ponta, având în minte lecțiile primite în vara anului 2012, încearcă o minimizare a costurilor externe provocate de campania de recuperare a controlului asupra justiției.

Prezența primului ministru la ceremonia de deschidere a Jocurilor Europene din Azerbaidjan, vineri, la doar câteva ore du­pă încheierea votului de la moțiunea de cen­zură, a stârnit o mul­țime de controverse. De la Dan Mihalache, şeful Can­celariei Prezidențiale, am aflat că Palatul Cotroceni nu a fost nici măcar in­for­mat despre deplasare. Vi­zita la Baku a venit pe ne­pusă masă. Primul mi­nis­tru nu era nici măcar in­clus de azeri pe lista li­de­rilor ce urmau să asiste la ceremonie. În plus, întregul context în care se desfășoară Jocurile Europene este el însuși unul ex­trem de controversat.

Din cauza costurilor mari, țările „nor­male“ nu se prea înghesuie să organizeze acest gen de evenimente megalomanice. De aceea, Comitetul Olimpic European s-a orientat către ceea ce Nick Cohen, de la The Guardian, a numit „statul mafiot Azer­baidjan condus de clanul Aliev, dispus să cheltuiească oricât de mulți petrodolari pentru a obține prestigiu internațional“. Într-adevăr, comitetul de organizare al că­rui președinte a fost chiar prima doamnă, Mehriban Alieva, a fost extrem de ge­ne­ros. Azerbaidjanul acoperă inclusiv chel­tuielile de transport și de ședere la Baku a celor 6.000 de participanți.

În paralel, autoritățile azere au arestat aproa­pe toți oponenții. Iar lui Amnesty In­ternational i s-a interzis intrarea în Azer­baidjan. Cu doar câteva zile în urmă, The New York Times a publicat o scrisoare tri­mi­să din închisoare de ziarista Khadija Is­laimova, aflată în detenție de peste șase luni, în care aceasta cerea comunității in­ternaționale să nu se lase în­șelată de parada de opu­lență de la Jocurile Eu­ro­pene și să denunțe corupția și abuzurile din Azer­bai­djan. Iată de ce, practic, toți liderii europeni im­por­tanți au refuzat să ia parte la festivitatea de des­chi­de­re. Nu a lipsit în schimb Vla­dimir Putin, alături de o pleiadă de dictatori care controlează sta­te desprinse din fosta Uniune Sovietică. În rest, singura altă figură notabilă a fost pre­ședintele turc Recep Tayyip Erdoğan.

Și atunci, de ce s-a dus Victor Ponta la Ba­ku? Dan Mihalache crede că e vorba de o greșeală. Puțin probabil. Premierul, care a ținut în trecut să se ducă și la Soci, știe că astfel de gesturi stârnesc, de regulă, re­ac­ții negative în țară. Pare să fie mai degrabă o decizie calculată, menită să transmită semnale în exterior. În două direcții di­fe­rite. Și era important ca aceste semnale să fie vizibile doar după ce în parlament fu­se­se respinsă detașat moțiunea de cenzură. Acest element, plus faptul că premierul nu a considerat necesar să-l informeze pe președinte despre vizita la Baku trebuia să contureze un tablou în care Victor Ponta s-a remontat pe deplin după înfrângerea se­veră de la prezidențiale, deține în pre­zent un control politic ferm și nu este de­loc dispus să țină cont de un președinte pe care îl consideră un actor marginal pe sce­na publică.

Primul semnal este către Moscova, poate și către Beijing, principalele două puteri re­vizioniste cu agendă clar anti­occi­den­tală, în special antiamericană: deși Bu­cu­reștiul se află în tabăra occidentală, există destulă deschidere și pentru alte coor­do­nate geopolitice. Un al doilea este către principalele capitale occidentale. Într-o pe­rioadă în care se așteaptă să apară declarații critice și presiuni occidentale în urma unor posibile schimbări în legislație care să erodeze capacitatea instituțiilor che­ie din zona luptei anticorupție, Victor Pon­ta vrea să le tempereze, atrăgând aten­ția că există și alternative exterioare spa­țiului occidental.

Sigur, mesajele de acest tip nu sunt prea convingătoare. Pentru Putin, Bucureștiul nu ar deveni interesant decât prin acte de rebeliune mai consistente. Așa cum face Viktor Orbán în Ungaria. Or, Victor Ponta nu numai că nu este genul de personaj dispus să-și asume astfel de poziții tran­șante, dar se confruntă și cu o opinie publică cu sentimente covârșitor an­ti­ru­sești. În plus, acțiunile sale sunt in­coe­rente. Recent, premierul vorbea despre fap­tul că am putea recunoaște Kosovo, un semnal de tip opus celui transmis de pre­zența sa la Baku.

Vizita la Baku trebuie însă privită într-un context mai general, în care Victor Ponta, având în minte lecțiile primite în vara anului 2012, încearcă o minimizare a cos­turilor externe provocate de campania de recuperare a controlului asupra justiției. O campanie pe care nici nu poate, dar nici nu vrea să o descurajeze și din rațiuni personale (este direct vizat de către DNA), și datorită presiunilor interne din PSD. Oricum, discuțiile din interiorul CSM nu fac decât să reflecte tensiunile extreme la ca­re s-a ajuns în acest moment pe subiect. Cazul Rarinca (ale cărui circumstanțe sunt încă relativ neclare), combinat cu dis­cu­țiile legate de gestiunea anchetelor penale, în special a arestărilor, oferă muniție unui redutabil front politico-mediatic care, în­torcând lucrurile complet pe dos, spune că militează pentru o justiție cu „adevărat independentă“.

Or, premierul știe că piedicile majore sunt nu atât interne, cât externe. Iar de data aceasta s-ar putea ca demersul să aibă mai mult succes. În primul rând, pentru că este mai puțin radical: nu se discută de­mi­terea unui președinte. Apoi, modificările legislative propuse pot fi abil „împachetate tehnic“ pentru a fi mai greu de atacat. În al treilea rând, pentru că opoziția civică și politică este mai fragmentată ca în 2012 și este neclar cât de decis este Klaus Io­hannis să-și asume, dincolo de obișnuitele declarații „corecte“, o bătălie dură cu PSD. În fine, pentru că puterile occi­den­tale, care au blocat iureșul USL din 2012, se confruntă cu un context regional mult mai complicat, dominat de criza din Ucrai­na și o potențială ieșire a Greciei din zona euro.