Despre reputație și alte astfel de nimicuri

Demolarea sistematică și generalizată a încrederii, a reperelor morale și intelectuale transformă România într-o țară puțin frecventabilă în exterior și face aproape imposibilă atât coagularea valorilor, cât și orice construcție instituțională viabilă pe plan intern.

Într-un interviu acordat anul trecut pu­blicației britanice International Affairs, Hans-Dietrich Genscher, fost ministru ger­man de Externe al Germaniei Federale și una dintre figurile mar­can­te ale arenei politice in­ter­naționale postbelice, spu­nea că, deși pe plan in­ter­național relațiile per­so­nale sunt importante, pen­tru că ușurează dialogul, e nevoie de încă un ingredient esen­țial: încrederea. El men­țio­na o conversație pe care a avut-o la debutul carierei sa­le cu Günther van Well, un veteran al di­plomaţiei germane din acel moment, con­versație care ar trebui să-i pună serios pe gânduri pe toți liderii politici români. „Dom­nule ministru, mi-a spus van Well, ține minte un lucru important: niciodată să nu faci vreo promisiune pe care nu o poți onora. Cercul miniștrilor de Externe din lume care contează cu adevărat este unul restrâns. De aceea, reputația de ca­re te bucuri printre aceștia este im­por­tantă pentru țara noastră.“

E greu de crezut că astfel de sfaturi ar avea vreun ecou semnificativ în România. Și nu doar printre politicieni, ci și la ni­velul elitelor intelectuale sau printre „for­matorii de opinie“ care se perindă con­ști­incios, de la prânz până seara târziu, pe mi­cile ecrane ale televiziunilor de știri. Aproape nimeni nu pare să pună mare preț pe reputație. Altfel, e greu de înțeles cum oameni cu o biografie academică con­sistentă pot relativiza cu atâta ușurință ide­ea de plagiat sau pot gă­si justificări ridicole pentru derapajele USL în materie de stat de drept, din vara trecută. Du­pă cum ar fi la fel de greu de înțeles de ce nume cu­noscute din po­li­tică, din spa­țiul intelectual sau din mass-media au gă­sit cu cu­viință să se aso­cie­ze fără re­zerve cu personaje ca Dan Voiculescu. Pentru mulți din­tre aceș­tia, justificarea e legată de po­zi­țiile co­mu­ne anti-Băsescu. Ceea ce e ri­di­col. Faptul că nu-ți place Traian Băsescu, chiar și doar din rațiuni personale, nu e un motiv să aplauzi sau să justifici de­cla­rațiile agresiv antioccidentale ale lui Crin An­tonescu, de exemplu. Poți să nu îm­bră­țișezi opiniile po­litice ale lui Mircea Căr­tărescu sau Gabriel Liiceanu, dar e jenant ca din acest motiv să le trimiți în derizoriu opera sau di­men­siunea intelectuală.

Dacă, pentru propaganda dură de tip An­te­na 3, nuanțele nu mai contează de mult, barierele etice și deontologice fiind de­fi­nitiv spulberate, formatorii de opinie mai so­fisticați, mai ales din zona mass-media, utilizează o șmecherie de discurs aproape infailibilă: relativizarea. Da, e adevărat că i se pot imputa multe lui Andrei Marga, dar, la urma urmei, și Patapievici a fost pus în fruntea ICR tot politic. Plecând de la acest tip de sofistică, faptul că X sau Y au fost puși politic în fruntea unor ins­tituții publice de­viază din start discuția de la problemele de fond. Sigur că și Horia-Roman Patapievici, ca să luăm un același exemplu, a fost nu­mit în fruntea ICR în ba­za unui sprijin po­litic, la fel ca Andrei Mar­ga. Altă mo­da­li­tate nici nu există. Nu doar la noi, ci și în al­te părți. În Marea Britanie, ministrul Culturii face numirile în așa-nu­mitul Board of Go­vernors, care super­vi­zează BBC. Ceea ce e de discutat e calitatea numirilor și ma­nie­ra în care cei numiți se comportă după ce ocupă acele poziții. Or, dacă comparăm ce­ea ce a lăsat în urmă Horia Patapievici la ICR, calitatea oa­me­ni­lor pe care i-a inclus în echipa sa, com­pa­rația cu mandatul lui Marga de până acum e șocantă.

Acest tip de generalizare abilă, toți sunt la fel!, e extrem de nocivă, din cel puțin do­uă motive. În primul rând, pentru că îm­piedică o analiză cât de cât obiectivă a ma­nierei în care se comportă instituțiile pu­blice sub un anumit mandat și acumularea unei memorii instituționale pe termen lung. În al doilea rând, pentru că des­cu­rajează oamenii de valoare şi de bună-cre­dință să accepte astfel de poziții. Riscul ca în final să fie terfeliți public și să fie tre­cuți la grămadă în categoria celor cărora li s-a dat un os politic de ros e atât de mare, încât nu merită să te expui. Pe ace­eași linie de discurs, o televiziune ca B1 TV e considerată a fi Antena 3 pe invers, asimilând un anumit tip de partizanat cu linșajul mediatic al personajelor in­co­mo­de, gen Danileț, iar Teodor Baconschi, acu­zat fără nici o dovadă concretă că ar fi furat voturi la Ambasada română de la Pa­ris, e așezat bine mersi lângă Relu Fe­ne­chiu, care are un dosar în instanță.

În această manieră abilă, reputația tuturor e terfelită uniform. Un demers eficient în­tr-o societate în care, oricum, ideea de onoa­re e luată mai degrabă în râs atunci când în joc sunt interese personale con­crete. Problema e că această demolare sis­tematică și generalizată a încrederii, a re­perelor morale și intelectuale transformă România într-o țară puțin frecventabilă în exterior și face aproape imposibilă atât coagularea valorilor, cât și orice cons­truc­ție instituțională viabilă pe plan intern. //