Diaspora, strada și Facebook-ul au învins rețelele de partid

O a treia forță, difuză, cu geometrie variabilă, cu prezență în țară, dar și în străinătate, construită pe infrastructura virtuală a rețelelor sociale, dar și a unor mici nuclee active din societatea civilă sau a unor lideri de opinie, a fost ceea ce Nicholas Taleb numea lebăda neagră a acestor alegeri.

Ce s-a întâmplat duminică seamănă cu re­zultatul meciului dintre Insulele Feroe și Grecia, în care jucătorii dintr-o insuliță cu 50.000 de oameni au învins o echipă ca­re trecuse de grupe la ul­timul Campionat Mon­dial de Fotbal. Aproape nimeni nu credea că așa ceva poa­te fi posibil. Dar, chiar da­că din punct de vedere teh­nic este o victorie a lui Klaus Iohannis, avem de a face în­tr-o mult mai mare măsură cu o înfrângere zdro­bitoare a echipei Ponta-PSD.

A fost o victorie a străzii, din țară și din afa­ra ei, nu a activelor de partid. Strada a aplicat o sancțiune severă aroganței cu ca­re a fost tratată. Sfidării pe față. Este o în­frângere simbolică a actualei puteri, care a risipit resurse uriașe, fără folos, după cum se vede. A fost împânzită țara în mod inutil de panouri, bannere, mash-uri uri­așe, în care eram îndemnați să-l votăm pe Victor Ponta. A fost un fel de întrecere fre­netică în a demonstra public devotamentul față de Partid și Conducătorul său, care a enervat mai mult decât a ajutat, fiind per­cepută mai degrabă ca o expresie de opu­lență și aroganță, în deplin contrast cu re­torica pesedistă populistă.

Dacă vreți o nouă probă de aroganță și su­ficiență, iată că, imediat după aflarea re­zultatelor, Olguța Vasilescu declara ironic, după ce se împăuna că în Dolj Ponta a luat pes­te 60 de procente, că „așteaptă dias­pora să vină acasă după ce și-a luat țara înapoi“, ea angajându-se să le pună la dis­poziție „terenul gratis și lipsa taxelor locale“. Semn că o bună parte dintre li­derii PSD sunt încă bui­mă­ciți, nu au înțeles nimic din ceea ce s-a întâmplat du­mi­nică. Din acest ultim punct de vedere, rezultatul imen­sei investiții electorale a ac­tualei puteri, care poartă, în limbaj de afaceri, de­nu­mirea de ROI (Return on Investment), a condus în final la un raport cost-beneficii catastrofal.

De fapt, a fost până la urmă o victorie a re­țelelor informale din spațiul virtual, consolidate în cel fizic, în stradă, asupra unei formidabile rețele de partid. Pentru că rețeaua electorală a PSD este cu ade­vărat una impresionantă. Cu structuri de cartier și chiar mai jos, la nivel de blocuri. Olguța Vasilescu nu exagera foarte mult atunci când spunea că „noi știm exact ce se întâmplă până la nivel de scară“. Adău­gați la asta resursele enorme de care dispunea PSD. Și nu e vorba doar de cele financiare, precum accesul la bugetele lo­cale și la bugetul național sau la cele din spa­țiul privat (e vorba de cercurile de afa­ceri apropiate PSD sau chiar cele din in­teriorul partidului, Sebastian Ghiță fiind un exemplu notoriu în acest sens), ci și de cele de altă natură: funcții în aparatul de stat, în regii, în organisme de regle­men­ta­re și control, alte funcții în diferite or­ganizații, precum Federația Română de Fot­bal, Comitetul Național Olimpic sau Aca­demia Română, adjudecate cu un con­sistent sprijin politic.

Nu există nimic comparabil de partea cea­laltă, chiar dacă PDL și PNL au și ele re­țe­lele lor. Așa că, dacă bătălia s-ar fi des­fă­șurat doar în această ecuație, a rețelelor de partid, opoziția nu ar fi avut practic ni­cio șansă. Din nefericire pentru Victor Pon­ta, a intrat în joc o altă forță, a treia, fun­damental diferită, care a părăsit pa­ra­digma clasică a votului din ultimii ani. Sin­gurul candidat care și-a construit cam­pa­nia pe această logică a fost Monica Ma­co­vei. Iar abordarea ei s-a dovedit corectă, chiar dacă, din diferite motive, ea nu a reușit să obțină în timp util o masă critică. Deși contextul general românesc e foarte diferit de cel de la Kiev, din perioada Eu­romaidan, fenomenul este în mod fun­damental de aceeași natură.

Această a treia forță, difuză, cu geometrie variabilă, cu prezență în țară, dar și în străi­nătate, construită pe infrastructura vir­tuală a rețelelor sociale, dar și a unor mici nuclee active din societatea civilă sau a unor lideri de opinie, a fost ceea ce Ni­cholas Taleb numea lebăda neagră a aces­tor alegeri. Acel element neașteptat, aproa­pe imposibil de prevăzut, capabil să pro­voace schimbări monumentale, disruptive, în bine sau în rău. Cu așa ceva, un fel de tornadă izbucnită din senin, nu se poate bate nici Dragnea, nici Bogdan Teodorescu și consultanții americani ai premierului, nici Gabriela Firea sau Olguța Vasilescu și nici măcar echipa de la Antena 3, la fel de buimăcită de evaporarea peste noapte a unui edificiu propagandistic, o construcție de tip Potemkin la care lucraseră cu râvnă ani și ani de zile.

Din nefericire, nu doar pentru PSD, ci și pentru opoziție, această a treia forță nu poate fi controlată. Nu încape în tiparele politice obișnuite. Nu știu dacă liderii po­litici din ACL au înțeles cu adevărat asta. Am văzut că, imediat după terminarea ale­gerilor, a reapărut pe la PNL în prim-plan Puiu Hașotti, bine ascuns în campanie. Da­că liberalii își imaginează că astfel de oa­meni, cu nimic mai breji decât adversarii lor pesediști, cu care, de altfel, au defilat pâ­nă de curând umăr la umăr, vor deveni brusc frecventabili doar pentru că ACL a dat noul președinte al țării se înșală amar­nic. Și vor plăti și ei același preț ca și echipa lui Victor Ponta. Oamenii care l-au făcut președinte pe Iohannis vor dori și fapte, nu doar declarații. Din fericire, dacă ne luăm după primele sale declarații, el pare să fi înțeles foarte bine acest lucru. E de văzut ce vor face și foștii săi colegi din PDL și PNL.