Distanța dintre ambițiile Rusiei și aplicarea lor

Marile ambiții ale Rusiei sunt în disonanță cu capacitatea de a le transpune în realitate, se lovesc de lipsa unei forțe reale de atracție pentru țările pe care le-ar dori în sfera sa de influență.

Alexandru Lazescu 19.04.2022

De același autor

„Ukraina i Krym, Belarus i Moldova - Jeto moja strana!” sunt, adaptate din rusă, cu caractere latine, cuvintele de deschidere ale unui cântec patriotic interpretat de un foarte cunoscut solist de muzică rock rus, Oleg Gazmanov, cu prilejul unui mare miting de susținere pentru intervenția rusească din Ucraina (în Rusia este ilegal să vorbești despre un „război” sau o „invazie”) găzduit pe 18 martie 2022 de stadionul Lujniki din Moscova (cel care a găzduit și finala CM de fotbal din 2018), cu peste 80 de mii de participanți. În traducere înseamnă: „Ucraina, Crimeea, Belarus și Moldova – asta este patria mea!”, lista de țări aparținătoare „moja strana” fiind extinsă câteva versuri mai încolo pentru a cuprinde Kazahstanul și țările baltice.

Oleg Gazmanov, acum în vârstă de 70 de ani, care este un apropiat al lui Vladimir Putin, a lansat piesa muzicală care se numește, semnificativ, „Made in the U.S.S.R”, cu aproape trei decenii în urmă. La acea vreme, versurile, în care alături de mari figuri ale culturii și științei ruse sunt menționați Stalin și Lenin, exprimau frustrarea provocată de dezmembrarea Uniunii Sovietice. Însă cântecul a devenit popular mai ales după venirea lui Putin la putere. Iar Oleg Gazmanov a fost prezent și la aniversarea de 10 ani de la intervenția militară rusă din Cecenia, în care orașul Groznîi a fost distrus în întregime, soartă pe care aveau să o împărtășească mai târziu Aleppo în Siria și acum Mariupol în Ucraina. În 2005, un număr de politicieni din Estonia au trimis o scrisoare de protest postului MTV Rusia, care promova intens videoclipul, semn că încă de atunci balticii începuseră să ia în serios mesajul explicit pe care îl purta, care este privit, iată și astăzi, cu îngrijorare, și în Republica Moldova.

Este un mesaj care sugerează că ambițiile Rusiei nu se limitează la Ucraina, ci țintesc mult mai departe. Așa se explică și de ce, un aspect relativ puțin discutat, țările din Asia Centrală desprinse din URSS privesc critic și cu îngrijorare intervenția militară din Ucraina și s-au disociat explicit de aceasta. De pildă, Timur Suleymanov, adjunctul șefului administrației prezidențiale din Kazahstan, a venit special la Bruxelles pentru a cere ca țara sa să nu fie plasată în aceeași categorie cu Rusia. Kazahstanul și-a exprimat sprijinul pentru integritatea teritorială a Ucrainei, inclusiv prin nerecunoașterea anexării Crimeei, iar Suleymanov a dat asigurări că sancțiunile impuse Rusiei vor fi respectate.

Au fost emise diferite ipoteze privind motivele pentru care Vladimir Putin a decis invazia Ucrainei, precum și obiectivele sale geostrategice. Deși este relativ prizată și a fost în ultima vreme destul de mult popularizată, varianta în care Rusia s-a simțit amenințată de extinderea NATO către Est este totuși puțin credibilă. Nu chestiunea securității în sine era neapărat preocupantă pentru Moscova, ci faptul că intrarea fostelor state satelit din Europa de Est sau a celor care au făcut parte din fosta Uniune Sovietică în sfera de influență occidentală reprezenta o amenințare din perspectiva a ceea ce atât rușii,  cât și chinezii consideră destabilizarea prin potențiale „revoluții colorate”.

Istoricul Dominic Lieven, profesor la Universitatea Cambridge, al cărui stră-stră bunic, unul dintre prietenii țarului Alexandru al II-lea, este fondatorul orașului Donețk, crede, la fel ca un cunoscut istoric american, Stephen Kotkin, că este o greșeală să privim intervenția militară de acum din Ucraina, ca și pe celelalte din trecut, doar prin prisma ambițiilor personale ale lui Putin. Ele sunt mai presus de orice, spune Dominic Lieven, expresia sentimentelor de furie și umilință ale elitelor rusești față de decăderea țării lor de la statutul de putere imperială, de superputere în perioada Uniunii Sovietice, la cel actual. În ultimele sute de ani, mai subliniază el, elitele imperiale ruse au trăit cu sentimentul unui destin special, al unei misiuni istorice civilizaționale excepționale pe care o aveau de îndeplinit. Acest lucru e valabil și astăzi și explică de ce personalități de talia marelui regizor Nikita Mihalkov, dirijorului Valeri Gherghev sau sopranei Anna Netrebko s-au raliat cu arme și bagaje retoricii oficiale a Kremlinului în privința Ucrainei. Un exemplu relevant este un un documentar realizat de Nikita Mihalkov pe acest subiect. La fel cum și Pușkin scria în 1831 un poem în care îi condamna pe cei care doreau să-i sprijine pe insurgenții polonezi în confruntarea lor cu armata Rusiei țariste.

Numai că în cazul Rusiei există o diferență semnificativă între ambițiile sale și capacitatea sa de a le transpune în realitate. „Rușii pot crede că au un drept natural, din punct de vedere geografic și istoric, la o  sferă de influență în estul Europei, deoarece au avut-o în cea mai mare parte a ultimelor patru secole”, scrie Robert Kagan în Foreign Affairs. Însă a pretinde o sferă de influență nu este același lucru cu a putea avea una, subliniază el, atacând argumentele celor care susțin că atât Rusiei, cât și Chinei ar trebui să li se acorde acest privilegiu. Aceste sfere de influență se configurează în funcție de forța militară, economică, politică, de care dispun marile puteri la un moment dat, elemente care fluctuează în timp. De pildă, fostele țări comuniste din estul Europei au depus eforturi considerabile după încheierea primului Război Rece pentru a fi acceptate în spațiul occidental. Nu Vestul a fost cel care a încercat să le acapareze în sfera sa de influență. Ba, de multe ori, reticențele au apărut mai degrabă în Occident.

Or, marea problemă a Rusiei este deficitul major de putere de atracție, de orice fel, pentru toate aceste țări pe care le vede în mod natural și obligatoriu parte a spațiului său de influență. Dacă în timpul Războiului Rece Moscova putea măcar să pretindă că oferă „o cale către Paradisul pe Pământ”, mai scrie Kagan, după aceea nu a putut să ofere nicio ideologie atractivă, nici securitate și nici prosperitate, țărilor din jur. Așa că singurul lucru care i-a rămas este să recurgă la forța militară. E adevărat, curentul progresist radical, „woke”, influent și la Bruxelles, și în America, i-a oferit totuși lui Vladimir Putin muniție ideologică în confruntarea cu Vestul, permițându-i să exploateze faliile create în societățile occidentale, în principal sub asaltul progresismului neomarxist. Alături de resentimentele antioccidentale născute din experiențe emoționale personale, acesta este unul dintre principalele motive și ale simpatiilor proputiniste de la noi, surprinzătoare dacă avem în vedere că, din punct de vedere istoric, Rusia, care în trecut a acaparat prin forță teritorii românești, rămâne principala amenințare pentru România.

Însă, cu toate acestea, e greu de crezut că cei în cauză și-ar dori totuși să trăiască în Rusia lui Putin. Konstantin Kisin, originar din Rusia, cu o soție ucraineancă, care trăiește acum în Marea Britanie, moderatorul unui foarte interesant podcast de pe YouTube, Triggernometry, este extrem de tranșant atunci când spune, într-un dialog cu Freddie Sayers pentru UnHerd, că Vestul trebuie să câștige această confruntare din Ucraina, pentru că până la urmă ceea ce oferă ca model de societate, cu toate problemele sale, este cu siguranță unul superior față de ceea ce oferă Rusia. Este într-un fel paradoxal că astfel de convingeri par să fie împărtășite mai degrabă de cei veniți din afara spațiului occidental, precum Kisin sau Yeonmi Park, care după ce a reușit să fugă din Coreea de Nord a descoperit șocată, în timp ce urma cursurile Columbia University din New York, amploarea sentimentelor antioccidentale și obsesia pentru „corectitudinea politică” de acolo (profesorii îi explicau că toate problemele din America și de pe planetă se datorează „bărbaților albi”).

Kisin nu este tipul de liberal cultivat de redacțiile The New York Times sau The Guardian. Din contră. Însă el se distanțează clar de alte voci conservatoare din spațiul politic sau din cel mediatic care, sub influența opoziției lor justificate față de derapajele progresiste din Vest, au ajuns să-i găsească justificări lui Putin. Un fenomen pe care îl deplânge Andrew Roberts, o personalitate conservatoare proeminentă și un remarcabil biograf al lui Churchill, care spune că, deși înțelege unele argumente intelectuale ale acestora, ei trebuie să recunoască că din 24 februarie totul s-a schimbat, nu numai din cauza invaziei ordonate de Putin, ci și din cauza modului brutal în care a fost realizată. Sofisticate argumente intelectuale sau unele din categoria real-politik nu trebuie să ne împiedice să vedem natura răului provocat de Rusia, o adevărată manifestare de barbarie din partea unei mari puteri, mai subliniază istoricul britanic.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22