Donald Trump ar putea declanșa un război comercial global

Un anunț făcut de Donald Trump joia tre­cută privind intenția administrației sale de a introduce tarife ridicate la im­por­tu­rile de aluminiu și oțel, urmat de un tweet („Războaiele co­mer­ciale sunt bune. Și ușor de câștigat“), ca răspuns la re­acțiile externe care aduceau în discuție contramăsuri si­milare venite, între altele, din partea UE și Canadei, au pus întreaga lume pe jar. Dacă lucrurile vor scă­pa de sub control, există do­uă riscuri: pe de o parte, economia globală poate in­tra în recesiune, iar pe de alta fisurile din actuala arhitectură de securitate din Euro­pa și Asia, deja șubrezită, să se amplifice îngrijorător.

Ultima inițiativă a lui Trump es­te, ca și altele din trecut, din categoria „întrebare corectă, răs­puns dezastruos“. Într-ade­văr, există în acest moment dis­torsiuni majore în materie de compor­ta­ment comercial și regimuri tarifare. O ana­liză publicată cu un an în urmă releva fap­tul că nivelul taxelor vamale din SUA (3,5%) este, cu excepția Australiei (2,5%), cel mai mic din lume. Diferențele fa­ță de UE (5,1%), Canada (4,2%) sau Ja­po­nia (4%) sunt rela­tiv minore, însă în China tariful mediu es­te de 9,9% iar în India de 13,4%. Dacă se iau însă în calcul și taxele de tip TVA, atunci ecartul crește considerabil între va­loarea cumulată din SUA (de 9%) și cea din Franța, Ger­mania, Marea Britanie (24-25%) sau din China (peste 27%).

Așa că e de înțeles dorința americanilor de a corecta aceste distorsiuni alături de al­tele, precum comportamentul abuziv al Beijingului în materie de protecție a pro­prietății intelectuale, subvențiile acordate companiilor chinezești, blocarea accesului unor importante companii occidentale pe piața Chinei, practicile de dumping. Sunt aspecte care îngrijorează în egală măsură și America, și Europa. De altfel, Sigmar Ga­briel, ministrul de Externe al Ger­ma­niei, nu s-a sfiit să afirme, într-un discurs ținut la Conferința de Securitate de la München, că, din punctul său de vedere, China reprezintă pe termen lung o ame­nințare mai serioasă pentru Germania de­cât Rusia. Deci problema nu e atât su­biec­tul în sine, care este legitim, ci maniera în care a ales Trump să acționeze. Rod Hun­ter, unul dintre consilierii economici ai președintelui George W. Bush, considera chiar că, în mod ironic, China pare să fie prin­cipalul beneficiar al disputelor aprin­se, inflamate, din ultimele zile.

Pe de o parte, pentru că fisurile, rupturile din frontul occidental, nu pot decât să o bucure, iar pe de alta, pentru că acestea abat atenția de la comportamentul său co­mercial abuziv care, în mod normal, ar fi trebuit să fie subiectul central al discuției. Oricum, exporturile chinezești de oțel în America (sub 2% din total) sunt mult mai mici decât cele din Canada (16%), din UE sau Coreea de Sud. În plus, Trump a in­vo­cat rațiuni de securitate națională, argu­ment evident ridicol, atunci când e vorba de Canada.

Pe de altă parte, nici nu există o logică economică. Beneficiarii potențiali din in­dustriile oțelului și aluminiului au 140.000 de angajați, în timp ce companiile afec­ta­te, precum cele din trans­porturi, producția de au­to­mobile sau din industria aeronautică au, însumat, în jur de 6,5 milioane de an­gajați. Și e interesant că, plecând de la astfel de ana­lize, criticile cele mai dure la adresa președintelui au venit din zona aliaților săi tradiționali: politicienii re­pu­blicani și media con­ser­va­toare. Semnificativă este și reacția bur­sei, principalele scăderi ale acțiunilor în­registrându-le Boeing, Ford, General Mo­tors, Caterpillar, toate companii care uti­lizează aluminiu și oțel în produsele lor fi­nale. Un editorial apărut în Wall Street Journal considera că „Donald Trump a făcut cea mai mare gafă politică a pre­ședinției sale. Aceste creșteri de taxe, la aluminiu și oțel, vor pedepsi în principal muncitorii americani, vor declanșa con­tramăsuri pe plan internațional care vor afecta exporturile Statelor Unite, vor diviza coaliția care îl sprijină, îi vor în­furia pe aliații externi și îi vor submina reformele recente“.

Principala îngrijorare nu este însă nea­pă­rat cea legată de impactul direct al acestor măsuri asupra companiilor americane din industriile manufacturiere, ci de posi­bi­li­tatea declanșării unui război comercial global, fiind așteptate contramăsuri pe pie­țele pe care exportă Statele Unite. E inte­resant că europenii au și anunțat ce ținte vor viza. Și ca dovadă că și-au pregătit din timp lecția, acestea sunt gândite astfel încât să afecteze companii din state-cheie pentru Partidul Republican, inclusiv cele din care provin președinții Camerei Re­pre­zentanților și Senatului. Trump a răspuns cu un tweet în care amenința că va in­troduce taxe prohibitive la importurile de automobile în Statele Unite. Cu alte cu­vinte, ne aflăm în pragul unui posibil răz­boi comercial pe care, după cum observă Paul Krugman, câștigător al Premiului Nobel pentru Economie, America, care es­te responsabilă doar pentru 9% din ex­por­turile mondiale și pentru 14% din im­porturi, nu are cum să-l câștige, așa cum crede Trump, dar care are toate șansele să ducă la o nouă și severă criză economică globală, la 10 ani după cea din 2008.

Din istorie învățăm că nu în­vățăm nimic, se spune. Cu 100 de ani în urmă, repu­blicanii, ca­re controlau Congresul, res­pin­geau inițiativa președintelui democrat Woodrow Wilson de a promova un mediu global de comerț liber, sub supravegherea Li­gii Națiunilor, și, în 1920, câștigau și Casa Albă, pentru 12 ani, cu o platformă politică care statua că va ur­ma o perioadă de „măreție economică și independență eco­nomică“ (similar cu sloganul „Make Ame­rica Great Again“ al lui Trump). Mă­surile protecționiste agre­si­ve luate atunci au dus la Marea Criză Eco­no­mică din anii ’30. Soluția propusă atunci prin creșterea explozivă a tarifelor va­male (Smoot-Haw­ley Tariff Act) ne­fă­când decât să înrău­tățească lucrurile: im­porturile și expor­turile au scăzut la o treime față de nivelul anterior!

Ultima decizie a președintelui e un semnal că tabăra protecționistă, reprezentată la vârf de Wilburn Ross, secretarul Co­mer­țu­lui (care a consiliat multă vreme industria oțelului!), și Peter Navarro a avut câștig de cauză în fața celei moderate. Despre primii, Gregory Mankiw, profesor de eco­nomie de la Harvard, fostul președinte al Consiliului Economic al președintelui George W. Bush, spunea că „nu cunoaște ni­ciun economist respectabil, conser­va­tor sau liberal, care să creadă că ceea ce propun este calea potrivită către prospe­ri­tate“. De altfel, se spune că Gary Cohn, principalul consilier economic al preșe­din­telui, ar fi anunțat că, dacă nu se renunță la creșterea tarifelor, va demisiona.

Anunțul a fost făcut de Trump pe ne­așteptate, precipitat, fără nicio consultare internă și fără analize de impact. Ceea ce ridică semne de întrebare privind mo­ti­vele reale care au dus la decizie. Una din­tre variante este aceea că este o reacție emo­țională a unui președinte care pierde unul după altul oameni apropiați, care este iritat peste măsură de maniera în care avansează ancheta Departamentului de Justiție privind amesecul rusesc în ale­gerile din 2016 și de dezvăluirile privind faptul că firmele ginerelui său, Jared Kushner, au beneficiat în ultimul an de împrumuturi de 500 de milioane de dolari în condiții extrem de avantajoase.

Ca întotdeauna în cazul lui Trump, mo­tivația unor gesturi sau declarații nu e neapărat limpede și nu urmărește o linie clar conturată. Adesea își schimbă părerile de la un moment la altul, așa că nici acum nu este sigur la ce ne putem aștepta. Însă, într-un cadru mai larg, reacțiile la anun­țul lui Trump ilustrează disfuncționalitățile din sistemul politic american. Atât repu­bli­canii, cât și democrații (o parte au salutat inițiativa!) par mult mai preocupați de impactul asupra bazei lor electorale decât de interesele Statelor Unite în ansamblu.

Trump a avut dintotdeauna im­pulsuri protecționiste, iar viziu­nea sa generală despre lume este una relativ simplistă, o proiecție a experienței sale de om de afa­ceri din sectorul imobiliar. Ian Bremmer o vede ca pe o lume de sumă zero, în care totul, bani, securitate, locuri de muncă, victorii, este în cantitate finită și nimic nu poate fi împărțit. Însă obsesia de a câștiga cu orice preț este periculoasă într-o lume interdependentă în care ai o nevoie vitală de aliați. Pe de altă parte, sunt șocante di­fe­rențele de atitudine: în timp ce Xi Jin­ping trasează ca sarcină ca țara sa să de­vină până în 2025 lider mondial în zece do­menii de înaltă tehnologie, Donald Trump este preocupat în principal de industriile oțelului și cărbunelui, sectoare evident în declin.

Dimensiunea comercială nu este singura de luat în discuție. La fel de serioase sunt efectele potențiale din punctul de vedere al securității. Reacțiile din Europa nu lasă niciun dubiu, din acest punct de vedere. „Președintele va constata repede că nu poți declanșa un război comercial cu ali­ații tăi și să te aștepți că lucrezi cu ei în alte domenii“, spune Jamie Fly, senior fel­low la German Marshall Fund. În timp ce europarlamentarul german Reinhard Bu­ti­kofer l-a avertizat pe Trump că nu-i poate trata pe aliați în felul în care o face, în afară de cazul în care obiectivul său este o Americă singură, izolată.