De același autor
Mesajul de raspuns al d-lui Laar catre presedintele Frantei e cat se poate de neechivoc: “La fel ca atunci cand Moscova le spunea satelitilor sai sovietici ce sa faca si acum li s-a ordonat tarilor din Europa Centrala si de Est sa taca. Dar noi nu dorim sa tacem si nici nu o vom face”.
De fapt, chestiunea irakiana in sine a devenit una secundara. Problema majora e ca intregul sistem de securitate transatlantic, care a facut posibila reconstructia postbelica a continentului si prosperitatea prezenta a lumii occidentale, scartaie astazi din toate incheieturile. Obsedata de America si patrunsa de “misiunea sa universala”, Franta a decis ca poate folosi criza din Irak pentru a-si transforma peste noapte in realitate visul sau dintotdeauna de a face din Europa un competitor strategic al Statelor Unite. Ambitie care a devenit intre timp cosmarul multora dintre aliatii sai de pe continent. Solutia franceza pare sa fie o combinatie Uniunea Europeana-Rusia. Altfel spus, forta militara a Moscovei ar trebui sa compenseze disparitia Statelor Unite ca garant al securitatii continentului. Pentru a-si apropia Rusia, Jacques Chirac a intreprins ample exercitii de gratie in jurul lui Vladimir Putin in timpul recentei vizite de stat a acestuia la Paris.
Francezii s-au dat peste cap sa-i asigure liderului de la Kremlin satisfactia unei primiri la Academia Franceza, pentru ca Putin solicitase insistent sa aiba parte de acelasi tratament de care se bucurase Petru cel Mare cu 300 de ani in urma, in ciuda opozitiei deschise a unor personalitati ca Jean-François Revel sau Alain Besançon.
Berlinul s-a alaturat si el Frantei in acest demers. S-ar putea sa fie insa vorba doar de o atitudine conjuncturala. Daca de la generalul de Gaulle incoace toata elita politica si intelectuala franceza este prin definitie antiamericana, in cazul Germaniei lucrurile sunt mult mai nuantate si par sa tina mai ales de optiunile personale ale cancelarului Schröder. Liderul opozitiei crestin-democrate, Angela Merkel, a si tinut sa precizeze in timpul unei conferinte pe teme de securitate, care a vut loc recent la München ca, daca formatiunea sa ar fi fost la guvernare, Germania ar fi semnat si ea “Scrisoarea celor opt”.
Alergia Frantei fata de Statele Unite nu e de data recenta. O astfel de criza profunda s-a mai consumat si in 1966, cand generalul Charles de Gaulle a decis sa iasa din structura militara a NATO, cerand in acelasi timp Aliantei sa-si mute toate instalatiile militare din Franta si sediul central de la Paris (sediu transferat in 1967 la Bruxelles). Si atunci au fost schimburi dure de declaratii, Dean Rusk, secretarul de stat al USA din acel moment, intrebandu-l public pe de Gaulle daca America trebuie sa-si dezgroape si zecile de mii de soldati ucisi in cursul bataliilor din cel de-al doilea razboi mondial. Dar, cu toata polemica inflamata de la acea vreme, decizia Frantei nu a riscat nici un moment sa demoleze intregul sistem de securitate transatlantic. Lucru care se poate, iata, intampla acum. Perspectiva unei axe de securitate europene pe traseul Moscova-Berlin-Paris starneste fiori cu precadere printre fostele state comuniste, de la Vilnius si Varsovia pana la Budapesta, Bucuresti si Sofia.
Asa ca e greu de crezut ca tari precum republicile baltice, Polonia, Ungaria, Cehia sau Romania vor dori sa schimbe deja incercata umbrela militara americana, sub care s-au zbatut atata sa ajunga, pentru o formula de securitate europeana care sa cuprinda Kremlinul la schimb cu Washingtonul.
Franta a aratat deja ca poate incurca in chip major Statele Unite. Cum aproape toata lumea cere o acoperire ONU pentru o eventuala interventie armata in Irak, Parisul, care poate bloca prin veto orice rezolutie a Consiliului de Securitate, le face viata grea americanilor. In teorie, doar o aprobare a ONU confera legitimitate. Iar fara o astfel de aprobare, multe dintre statele pe care se bazeaza Washingtonul pentru a forma o coalitie impotriva regimului lui Saddam Hussein ar putea da inapoi.
Ceea ce conteaza e impactul asupra opiniei publice mai degraba decat dorinta celor in cauza de a respecta principii. Principii greu incercate, de altfel: Libia tocmai a fost aleasa sa prezideze Comisia ONU pentru drepturile omului(!), iar Iranul pe aceea pentru dezarmare. Oricum, fara forta militara a Statelor Unite, credibilitatea ONU e greu pusa la incercare. Rezolutiile adoptate si chiar fortele de pace trimise in Africa sau in Balcani au esuat invariabil de o maniera lamentabila. De fiecare data a fost nevoie de americani pentru a salva situatia. Dupa cum si Saddam Hussein a devenit mai cooperant nu datorita rezolutiilor Consiliului de Securitate, ci in urma deplasarilor de trupe americano-britanice in zona Golfului. Acum 5 ani acelasi fel de rezolutii nu l-au impiedicat deloc pe liderul irakian sa ceara plecarea inspectorilor ONU.
Influenta internationala a Frantei nu se datoreaza nici ponderii economice si nici fortei militare de care dispune, ci in primul rand manierei abile in care diplomatii sai manevreaza in interiorul organizatiilor internationale. Dar a te opune obsesiv americanilor nu tine loc de leadership. Lumea nu are cum deveni peste noapte multipolara, asa cum doreste Parisul. Dupa ce s-a produs actuala fractura transatlantica a devenit, in schimb, cu mult mai putin sigura. Iar victimele colaterale ale acestor evolutii vor fi probabil tocmai institutiile care prezerveaza in prezent influenta franceza in lume. E vorba de ONU, dar si de Uniunea Europeana. E posibil chiar ca demersul Parisului de a construi o Europa puternic integrata sa fie semnificativ compromis de criza actuala.
Conventia Constitutionala prezidata de Valéry Giscard d’Estaing propune o Europa federala cu structuri institutionale centrale cu autoritate exclusiva asupra politicii externe si a celei de securitate, structuri care ar trebui sa detina si competente extinse, “partajate” cu guvernele nationale, in mai toate domeniile importante, de la politicile referitoare la agricultura, energie sau transporturi pana la cele de sanatate publica sau protectie sociala. Toate prevederi greu acceptabile pentru tari ca Marea Britanie, Irlanda sau Danemarca, pentru a cita doar cateva exemple, care refuza sa renunte la prerogative nationale de acest gen. Se considera ca o astfel de Constitutie europeana serveste cu precadere Frantei si Germaniei, care ar putea, prin influenta lor combinata asupra viitorului stat federal, sa-si urmareasca mai bine interesele nationale. Deja acest lucru nu mai este sigur. S-ar putea ca, in urma surprinzatorului refuz al multor tari din Europa de a se ralia pozitiei franco-germane in confruntare cu Washingtonul, entuziasmul Parisului pentru constructia unei Uniuni Europene puternic integrate sa scada considerabil.
Oricum, in actualul context tensionat e usor de imaginat ca sansele de a se ajunge la un acord asupra textului Constitutiei europene plecand de la actualele prevederi maximaliste, proces programat sa se incheie pana in iunie 2003, sunt destul de reduse. Va fi o integrare europeana impotriva Americii, asa cum o doreste Parisul, sau una in context transatlantic? Iata doar unul dintre nenumaratele semne de intrebare cu care va trebui sa traim de acum incolo.
