De același autor
În aceste zile, alegeri după alegeri par să confirme sfârșitul politicii bazate pe ideologie, sfârșitul erei moderne a politicii, punctul său final, scrie Gabriel Elefteriu, director adjunct la Council on Geostrategy din Londra, în Brussels Signal. „Politicienii sunt din ce în ce mai mult produse de PR. Politica este gestionată de grupuri de reflecție și sondaje; puțini lideri politici sunt dispuși să schimbe mai degrabă decât să urmeze opinia publică. În locul ideilor și filosofiilor de guvernare – din care ar trebui să decurgă toate politicile sănătoase – avem acum triburi politice sau grupuri de interese, de exemplu comunitatea LGBT, comunitatea neagră, comunitatea musulmană, comunitatea «schimbărilor climatice».”
E greu să-l contrazici pe Gabriel Elefteriu. E suficient să ne uităm inclusiv în România. Deși continuăm să facem inerțial trimitere la stânga și dreapta, nu există deosebiri semnificative între partide, de exemplu între PNL și PSD, în ceea ce privește filosofia de guvernare sau rolul și dimensiunea statului. Cu atât mai puțin vedem deosebiri de natură ideologică la nivel cultural. Mai toate partidele importante acceptă fără niciun fel de împotrivire directivele progresiste în materie livrate de la Bruxelles. „Atunci când așa-zișii politicieni de stânga sau așa-zișii politicieni de dreapta dezbat o problemă «sensibilă»”, mai scrie Elefteriu, „aceasta nu este o dezbatere ideologică în sensul propriu, clasic, al cuvântului. Este doar un exemplu al războaielor culturale din zilele noastre, care, din nou, nu sunt un dezacord filosofic în sine, ci o luptă goală, tribală pentru putere”.
În acest context și etichetele de „extremism” aplicate cu obstinație de câțiva ani în mass-media, în analizele academice sau în discursurile politice, nu au, de cele mai multe ori, niciun fel de acoperire în realitate. E un mijloc facil și convenabil de a-i stigmatiza pe cei ale căror păreri nu le agreezi fără a fi nevoie să mai aduci argumente. Numai că electoratul pare tot mai puțin sensibil la acest gen de descrieri. Iată, RN, formațiunea lui Marine Le Pen, a ajuns de departe cel mai important partid din Franța, cu 37% din voturi. E adevărat, un așa-zis „cordon sanitar”, o altă formulă prin care partidele tradiționale, tot mai deconectate de problemele reale ale populației, încearcă să se apere de ascensiunea formațiunilor populiste, l-a penalizat masiv la al doilea tur de scrutin al alegerilor parlamentare. A fost inițiativa lui Emmanuel Macron, care s-a aliat cu Noul Front Popular (în care cea mai importantă formațiune este cea de extremă stânga, antisemită, La France Insoumise a lui Jean-Luc Mélenchon) pentru a bloca RN. Cu rezultate dezastruoase: s-a ajuns la o distribuție de mandate care face Franța aproape imposibil de guvernat și la un președinte ajuns o epavă politică. Oricum există o asimetrie evidentă, din acest punct de vedere. Retorica anti-extremistă se atenuează brusc când e vorba de partide de stânga. Faptul că în guvernul de la Madrid condus de socialistul Pedro Sanchez se află SUMAR, o alianță de stânga, cu adevărat cu vederi extreme, nu pare să deranjeze pe nimeni la Bruxelles, așa cum s-a întâmplat în cazul conservatorilor polonezi.
Etichetele de extremism, completate în special în America, dar și în Europa, cu cele de rasism, suprematism alb, fascism, chiar cu trimitere la Hitler (așa cum face Lincoln Project, făcând trimitere la Donald Trump) sunt ingrediente utile, pentru că astfel poți face apel public la „salvarea democrației”, care ar fi amenințată de astfel de forțe malefice. O abordare care stă în centrul campaniei democrate în Statele Unite, în condițiile în care administrația Biden nu prea are succese de raportat nici pe plan intern, nici pe plan extern. Democrații, personalități din mass-media și din rândul elitelor culturale, sugerează de ani buni că președintele Donald Trump reprezintă „o amenințare existențială la adresa democrației noastre”. Numai că astfel de avertismente nu mai sunt luate în serios nici măcar în zona celor din același segment ideologic.
De pildă, Ezra Klein, o cunoscută personalitate de stânga, fondatorul grupului media Vox, a precizat în cursul unui podcast că astfel de fraze întâlnite frecvent în paginile de opinie din New York Times sau Washington Post, în emisiunile postului de televiziune MSNBC, nu sunt justificate, nu crede că Donald Trump este o amenințare existențială la adresa democrației americane. Opinie împărtășită și de congresmenul democrat Jared Golden, care a declarat, într-un editorial, că refuză să participe la o campanie menită să sperie alegătorii cu ideea că Trump va pune capăt sistemului nostru democratic. „Îi îndemn pe toți – alegători, oficialii aleși, mass-media și toți cetățenii – să ignore această sperietoare.” Sperietoarea Trump operează și în Europa.
Cu privire la soarta NATO și la aceea a războiului din Ucraina. Parțial, temerile sunt justificate. O administrație Trump se va poziționa diferit față de conflict. Însă dincolo de argumentele evident populiste, criticii actualei politici a Casei Albe au totuși dreptate atunci când acuză lipsa unui obiectiv strategic realist, considerând că șansele unei recuperări totale a teritoriilor ocupate de ruși sunt în bună măsură iluzorii. Pe de altă parte, să te lamentezi (temeri pe care le auzim și la noi frecvent în spațiul public) față de potențialele rezerve ale unei administrații Trump, pentru care confruntarea cu China este considerată prioritară, față de sprijinirea Ucrainei, în condițiile în care în Germania, cea mai importantă economie a Europei, guvernul Scholz propune în bugetul pe anul viitor tăierea la jumătate a ajutorului pentru Kiev și diminuarea bugetului pentru apărare (în ciuda angajamentelor luate față de NATO), este o probă de ipocrizie.
O poziție mult mai realistă este cea exprimată de Wolfgand Ischinger, fost ambasador german la Washington, cel care a coordonat până recent prestigioasa Conferință pentru Securitate de la München, care, într-un interviu pentru Deutsche Welle, a ținut să precizeze că „nu există niciun motiv pentru panică”, nu sunt de așteptat nici o abandonare bruscă a Ucrainei și cu atât mai puțin o abandonare a NATO. Subliniind în același timp că și europenii trebuie să înțeleagă că trebuie să-și schimbe atitudinea față de problema securității, să facă eforturi mult mai consistente în această direcție, nu se pot baza exclusiv pe americani.
Dar problema de fond a multor analize politice nu este doar aceea a etichetelor superficiale de extremism, aplicate pe ambele maluri ale Atlanticului, este incapacitatea de a înțelege schimbarea majoră a paradigmei politice care operează în spațiul occidental. Or, este o problemă atunci când utilizezi instrumente de analiză în dezacord cu noua realitate politică. Mai important este însă altceva, și aici este o evoluție care contrazice parțial analiza lui Gabriel Elefteriu. Partidul Republican de astăzi este profund diferit față de varianta sa tradițională de acum câțiva ani, și-a conturat o identitate ideologică foarte diferită de cea neoconservatoare din trecut. Transformarea a avut loc evident sub bagheta cvasiimperială a lui Donald Trump.
Dar Trump nu a făcut nimic altceva decât să exploateze un curent masiv de nemulțumire existent într-un amplu segment al societății americane. „O mișcare care părea o glumă cu nouă ani în urmă este acum un partid”, scrie Peggy Noonan, altfel un critic al lui Trump, în Wall Street Journal. „Membrii săi sunt siguri că vor câștiga în noiembrie, deoarece cred că majoritatea americanilor simt la fel ca ei: un «nu» hotărât imigrației ilegale, criminalității de stradă scăpată de sub control, aventurilor în războaie străine.”
Partidul Republican de astăzi este, în prezent, un partid conservator național, pentru care America are prioritate absolută, un partid condus de Trump cu concursul unor susținători care îi împărtășesc idealurile și obiectivele. Victoria sa din 2016 a surprins un establishment republican și în fapt l-a găsit și pe el nepregătit. După eșecul din 2020, el vine acum în spate cu un suport ideologic și logistic mult mai consistent, și tocmai asta îi îngrijorează pe democrați.
Dacă vrem să înțelegem noua amprentă ideologică a Partidului Republican nu trebuie să ne raportăm la lungul discurs al lui Trump de la Convenția Republicană, ci la cel al lui JD Vance, nominalizat candidat la vicepreședinție, sau, poate și mai clar, la intervenția acestuia din urmă la cea de-a doua Conferință Națională a Conservatorismului II, din februarie 2021. Este un program politic modelat și susținut de structuri conservatoare precum The American Compass, un tip de conservatorism care subliniază importanța familiei, comunității și industriei și militează pentru libertatea și prosperitatea națiunii. „În loc să evalueze economia în funcție de cantitatea de bunuri pe care le permite tuturor să le consume”, se scrie în misiunea The American Compass, „economia conservatoare se întreabă dacă economia permite lucrătorilor să își întrețină familiile și comunitățile, dacă consolidează țesutul social și dacă încurajează industria și inovarea”.
Punctele principale de reținut sunt respingerea, cel puțin parțială, a globalizării, un efort de reindustrializare masiv, în corelare cu un demers de independență energetică prin descurajarea investițiilor masive în proiecte de energie regenerabilă, prioritate acordată forței de muncă autohtone. Dar ce e interesant, și aici putem face parțial legătura cu ceea ce se întâmplă în Europa, de pildă în Franța, cu mișcarea RN a lui Marine Le Pen, în loc de vechea competiție stânga-dreapta, confruntarea politică se reorientează către una care contrapune o majoritate a populației elitelor politice tradiționale din Europa, de la Bruxelles și Washington, și a unei bune părți a celor culturale, academice, din mass-media. Recent, am consemnat la Bruxelles o victorie a establishmentului european, care a reușit să controleze practic toate numirile-cheie din structurile europene, în ciuda ascensiunii curentului populist. Numai că e doar o victorie de etapă, ruptura în raport cu o bună parte a populației și frustrările generate de aceasta nu au dispărut. Și probabil vor genera tensiuni tot mai greu de gestionat.
