De același autor
Cele doua “nu”-uri succesive si apasate la referendumurile pentru adoptarea noii Constitutii Europene din Franta si Olanda au readus insa Europa in lumea reala si au reaprins sperantele Rusiei. Pentru ca o prima consecinta a celor intamplate recent este blocarea de facto a procesului de extindere. Pana acolo, incat chiar si ceea ce parea batut in cuie, aderarea Romaniei si a Bulgariei, ramane oarecum in suspensie. Voci tot mai insistente, mai ales din Germania, cer nu doar o eventuala amanare a integrarii cu un an, ci chiar o renegociere a clauzelor de aderare, ceea ce poate intarzia procesul cu cativa ani. Extinsul grupaj din paginile revistei 22 releva faptul ca astfel de evolutii nu mai sunt deloc excluse. In timp ce fostul ministru de Externe Petre Roman ia in calcul si o amanare de 3 ani, olandezul Arie Oostlander, pana de curand una dintre personalitatile proeminente ale grupului popular din Parlamentul European, avertizeaza fara menajamente: “Aveti grija, totul va fi luat in serios in viitor si pe termen scurt va fi dificil”. Ceea ce fostul deputat olandez vrea sa spuna este ca de acum incolo nu vor mai fi derogari de la incadrarea stricta in normele impuse prin negocierile cu Uniunea si ca staff-ul tehnic de la Bruxelles nu va mai fi, ca pana acum, “imblanzit politic” de presiunile exercitate din marile capitale de pe continent.
La prima vedere, astfel de cerinte par normale. La urma urmei, ce e mai firesc decat sa-ti tii promisiunile asumate la finalizarea negocierilor? Numai ca o astfel de abordare radical tehnica a procesului de aderare nu s-a facut de fapt pana acum. Daca s-ar fi plecat de la parerile si criteriile formulate de experti, extinderea Uniunii Europene ar fi trebuit sa inceapa doar undeva prin 2012, si nu in 2004. Ceea ce a pus in miscare procesul a fost vointa politica la varf a principalilor actori din Uniune. O vointa politica acum aproape complet epuizata. Speriati de “instalatorul polonez”, unul dintre caii de bataie ai campaniei duse de promotorii “nu”-ului francez, vesticii pun pe seama extinderii grabite multe dintre nenorocirile care par ca nu mai contenesc sa se reverse asupra lor.
Thomas Friedman scrie in The New York Times ca viitoarea decada va fi una exploziva pentru o Europa de Vest care nu pare sa gaseasca raspunsul adecvat la provocarile create de impactul “acestor economii imbatranite, inflexibile, obisnuite cu vacante platite de 6 saptamani si indemnizatii de somaj aproape egale cu un salariu” cu ambitiile si dinamismul celor din Europa de Est, China si India, intr-o lume tot mai globalizata. Or, acest deficit fundamental de energie vitala din vestul continentului nu poate fi compensat de sloganurile antiglobalizare, antiamericane sau anti-est-europene strigate in strada si nici de diatribele publice impotriva “ultraliberalismului anglo-saxon”, de tipul celor enuntate de Jacques Chirac.
Inghetarea de facto a extinderii UE si curentul protectionist in crestere in plan economic, mai ales in Franta si Germania, au doua consecinte majore. Prima, pe plan extern, are legatura cu viitoarea arhitectura de securitate continentala. Cea de-a doua are toate sansele sa provoace destule rupturi interne, pentru ca este pus in discutie chiar viitorul faimosului model european al economiei sociale de piata. Iar reactiile nu au intarziat sa apara. Bineinteles, la Moscova. Daca joia trecuta Izvestia semnala doar, cu vadita satisfactie, ca “criza UE va permite Rusiei sa-si sporeasca influenta asupra vecinilor sai din CSI”, oficiosul Rosiskaya Gazeta tragea deja primele concluzii dupa ce Uniunea Europeana a semnalat renuntarea de facto la principalul sau instrument de influenta, la politica usilor deschise. “Viitorul Europei nu este al unei Uniuni Europene care se umfla fara masura, pana la pierderea identitatii, ci al crearii a doua aliante care se echilibreaza mutual si rivalizeaza amical. O uniune vest-europeana si o uniune est-europeana”. Altfel spus, Kremlinul spera ca in fine cosmarul sau va lua sfarsit si o noua cortina, de data aceasta una “soft”, “de catifea”, va demarca limpede, neechivoc doua spatii europene distincte.
Tot ceea ce se intampla in prezent ne priveste direct si intr-un mod mult mai profund decat strict in legatura cu previzionarea corecta a momentului de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana. Pentru ca nu stim de fapt ce se va intampla cu Uniunea. Cancelarul Schröder a incercat deja sa initieze o intalnire a celor 6 membri fondatori, la care a trebuit sa renunte in urma refuzului olandezilor. Criza Uniunii Europene nu este doar una institutionala si nu poate fi pusa doar in sarcina mult blamatei birocratii de la Bruxelles. E o criza structurala de competitivitate a spatiului economic comunitar traditional, greu de rezolvat in conditiile imenselor presiuni populare si sindicale. Pe de alta parte, inghetarea “marsului spre Est” va creste si mai mult sentimentele proamericane la periferia UE, de o parte si de alta. Iar plusul de influenta si credibilitate al Statelor Unite nu poate decat sa provoace rictusuri la Paris si probabil si la Berlin.
Ce putem face la Bucuresti? Sigur, in primul rand, sa ne facem cu grija temele asumate in cursul negocierilor cu Bruxelles-ul. Dar e si naiv, si pagubos sa credem ca aderarea Romaniei depinde in primul rand de noi, chiar daca acesta este discursul oficial livrat in principalele capitale europene. E pagubos pentru ca, daca autoritatile intarzie sa explice aceste lucruri, realitatile complicate ale crizei UE nu vor intarzia sa vina peste noi si sa provoace un adevarat soc public deloc de dorit. Din acest punct de vedere, acest prim grupaj gazduit de revista 22 e un pas in aceasta directie.
