Europa spre tranziția post-Merkel

„O victorie amară“, titrează, în sin­cro­nism, Le Figaro, cotidianul spaniol ABC și Die Welt, ca o primă reacție după ale­ge­rile din Germania. La fel, și pentru Bild, cotidianul german cu cel mai mare ti­raj, am asistat la „o victorie de coș­mar“ a formațiunii conservatoare CDU/CSU. Pentru o bună parte din presa ger­mană și internațională coșmarul în­seamnă scorul excelent obținut de AfD, etichetat drept un partid de extremă dreap­ta. Pe aceeași linie, o întreagă emi­siune moderată de Max Foster, la CNN, dedicată interpretării rezultatelor ale­ge­rilor de duminică, a plecat de la în­tre­ba­rea adresată publicului pe rețelele so­ciale – „vă îngrijorează ascensiunea ex­tre­mei drepte în Germania?“. Și asta chiar dacă în perioada imediat ur­mă­toa­re Merkel se va confrunta cu dificultatea previzibilă în a forma o coaliție de gu­ver­nare funcțională, în condițiile în care foș­tii parteneri din marea coaliție, SPD, au declarat că vor să rămână în opoziție, can­celarul a exclus o colaborare cu AfD, iar singurii parteneri teroretic disponibili, Verzii și liberalii din FDP, au agende po­li­tice antagonice într-o o serie de ches­tiuni fundamentale.

Reacțiile din mass-media, de tipul celor de mai înainte, se circumscriu unei tușe ideologice destul de transparente în baza căreia se așază imediat eticheta de „ex­tremă dreapta“ unor formațiuni politice cu vederi critice față de imigrație sau Islam, în timp ce preocuparea pentru ex­tremismul de stânga rămâne una mar­gi­nală. În timp ce cele 13 procente ale AfD declanșează emoții puternice, cele 18 cumulate ale Verzilor și Die Linke nu stâr­nesc deloc îngrijorări. Iar faptul că Verzii, în interiorul cărora există o facțiune con­sistentă de extremă stângă, au mari șan­se să ajungă la guvernare nu pare să spe­rie pe nimeni. În fapt, AfD nu a făcut decât să umple un teritoriu electoral lă­sat liber prin abandonarea zonei de dreap­ta de către CDU, care, mai ales sub bagheta Angelei Merkel, a ajuns să fie un partid conservator mai mult cu nu­mele. Pe teme ca ecologia și schimbările climatice este la unison cu Verzii, iar în ceea ce privește migrația, ea a îmbră­ți­șat fără rezerve agenda tradițională a stân­gii progresiste.

Dar, dincolo de astfel de considerente ideo­logice, relevante într-un context mai larg, european și american, avem o lar­gă majoritate din spectrul politic ge­rman care are simpatii și poziționări ex­plicit pro-rusești. Iată, nu doar blamatul AfD cere Berlinului să recunoască ane­xa­rea Crimeei, ci și noua vedetă a politicii germane, Christian Lindner, liderul FDP. E drept, din considerente economice. De aceea e de văzut în ce măsură o Angela Merkel, evident erodată, va reuși să men­țină aceeași linie relativ fermă față de Mos­cova, în condițiile în care chiar și SPD, din care provine și actualul pre­șe­dinte al țării, Frank-Walter Steinmeier (fostul șef al cancelariei din perioada în care la câr­ma guvernului se afla Gerhard Schröder, apropiatul lui Vladimir Putin), va susține, probabil de o manieră mai moderată, re­normalizarea relațiilor cu Ru­sia.

Ce efect va avea în perioada următoare, în care se intră treptat într-o epocă post-Merkel, această combinație ger­ma­nă de antiamericanism pronunțat (accen­tuat, astăzi, de prezența lui Trump la Ca­sa Albă) și de largă simpatie pentru Ru­sia asupra relațiilor transatlantice și a ecuației de securitate de pe

continent rămâne una din întrebările majore, ex­trem de preocupante mai ales pentru Estul Europei. Brexit-ul, efectul Trump, defecțiunea Turciei de pe flancul NATO de Sud-Est și o reevalure semnificativă a relațiilor ruso-germane riscă să inițieze reconfigurări geopolitice semnificative pe continent.

A doua chestiune fundamentală este cum va influența situația politică din Ger­mania evoluțiile din interiorul UE. Sem­nele nu par să fie favorabile curentului federalist. În Italia, La Repubblica chiar titrează: „Dreapta și declinul lui Merkel sperie UE“. Cel puțin pentru moment, se pare că ambițiile integraționiste ale lui Emmanuel Macron pentru zona euro vor fi privite cu reținere, într-o măsură chiar mai mare ca în trecut, la Berlin. FDP este un adversar ferm al acestui demers din teama că asta va însemna în ultimă instanță poveri financiare suplimentare suportate de către contribuabilul ger­man. În plus, unii analiști prognozează o linie germană mai dură în relația cu Polonia și Ungaria, țări care, prin opoziția lor față de primirea unor cote de re­fugiați, sunt considerate parțial res­pon­sa­bile pentru ascensiunea AfD. Ceea ce în­seamnă tensiuni suplimentare în in­te­rio­rul UE. Oricum, pare destul de pro­ba­bil că euforia europeană federalistă care a urmat succesului lui Macron în Franța va fi temperată de un cancelar Angela Merkel mai preocupată de peisajul politic intern.