De același autor
Într-un tur de orizont făcut printre câțiva analiști, după recenta vizită a lui Xi Jinping în Europa, Judy Dempsey îi întreba în Carnegie Europe „dacă China devorează Europa“. Doi dintre respondenți au răspuns că nu, dar o înghite bucată cu bucată, pas cu pas. Răspunsul descrie plastic destul de bine realitatea de pe teren. După ce a preluat controlul asupra celui mare port al Greciei, cel din Pireu, a făcut din Ungaria un fel de centru de comandă pentru operațiunile sale din Europa de Est, și-a extins considerabil prezența în Balcanii de Vest, în Serbia, în Croația și Muntenegru și a semnat un ambițios memorandum comercial în Portugalia, iată că Beijingul și-a trecut recent în palmares o altă victorie majoră: Italia a devenit prima țară din G7 care aderă la proiectul BRI (Belt and Road Initiative), o Cale a Mătăsii în accepțiune modernă.
Deși în 2018 investițiile direct chinezești în Europa, în sumă totală de 17,3 miliarde de euro, au fost doar la jumătatea vârfului atins în 2016 (37 miliarde de euro), ele rămân totuși impresionante. China cumpără companii pentru a avea acces la tehnologii critice (firma de roboți germană Kuka este un exemplu) și pentru a prelua controlul asupra unor branduri globale prestigioase, precum Volvo sau Pirelli. Cumpără puncte de infrastructură strategice, ca portul Pireu, și se implică în proiecte majore pe energie. În fapt, în acest moment, mai bine de 10 procente din capacitatea portuară totală din Europa a trecut deja sub control chinezesc, iar, în urma acordului cu Italia, această pondere va crește. Acest element este important, creează dificultăți pentru NATO, pentru care accesul la acest gen de facilități este esențial.
În Europa, Beijingul folosește influența economică asupra unor țări din UE pentru a acționa la nivel politic în favoarea Chinei, atunci când Uniunea vrea să ia decizii care o deranjează. După ce în 2016 Curtea Internațională de Arbitraj de la Haga a respins pretențiile teritoriale ale Beijingului din Marea Chinei de Sud, s-a distanțat de SUA, refuzând să sprijine sau să salute decizia. S-a mulțumit, mai ales în urma presiunilor exercitate de Grecia, Ungaria și Croația, doar să „ia act“ de hotărârea Curții. Același tip de blocaj a funcționat și atunci când Bruxellesul urma să se pronunțe în privința unor abuzuri ale drepturilor omului din China sau în legătură cu chestiuni legate de Tibet sau Taiwan.
Dar probabil că subiectul cel mai important al momentului, cu implicații majore asupra relațiilor transatlantice, oricum tensionate, este Huawei. Pentru SUA și serviciile secrete occidentale, Huawei este un vector strategic prin care Beijingul vrea să infiltreze structurile de telecomunicații mobile din țările care instalează echipamentele componente ale viitoarei rețele 5G. Statele Unite consideră că utilizarea echipamentelor Huawei reprezintă un grav risc de securitate și avertizează că își vor diminua substanțial schimbul de informații cu țările care se decid totuși să instalze astfel de sisteme. În plus, din același motiv, vor putea apărea probleme serioase legate de cooperarea operațională în interiorul NATO. După cum declara un înalt oficial al Departamentului de Stat, după ce Germania a anunțat că va permite totuși companiei Huawei să participe la licitația de echipamente 5G, „America pleacă de la premiza că, dacă se instalează echipamente Huawei, orice informație pe care o împărtășim Germaniei va ajunge și la autoritățile chineze“.
Cert este că strategia chinezească pare însă să funcționeze eficient în ciuda unei schimbări de ton la nivelul unor importante capitale europene. Franța și Germania, cel puțin, încep totuși să privească cu mai multă suspiciune achizițiile de companii cu tehnologii critice. Însă tentațiile financiare sunt mari, în condițiile în care destule state din UE se confruntă cu probleme serioase în plan social și deficite publice record. Așa că, în ciuda rezervelor exprimate anterior, Emmanuel Macron l-a întâmpinat la Paris pe Xi Jinping exprimându-și dorința de a stabili „un partenariat solid între Europa și China“. Iar răspunsul lui Xi Jinping l-a mulțumit probabil: au fost semnate contracte comerciale în valoare de 40 miliarde de euro, între care un contract gigant de 30 miliarde de euro pentru 300 de avioane Airbus. Față de care memorandumul semnat în Italia, de 2,5 miliarde de euro, pare unul minor.
În acest moment există o diferență fundamentală între maniera în care America și Europa privesc relația cu China. La Washington există un consens bipartizan, extrem de rar în aceste vremuri, care consideră China un competitor strategic, așa cum a fost URSS. De partea cealaltă, obiectivul europenilor este acela de a ajunge la un cadru mai echilibrat în materie de schimburi comerciale, cu mai puține restricții și condiționări pe piața chinezească, chestiuni în care Beijingul va accepta, foarte probabil, tactic, să cedeze pentru a amplifica diviziunea transatlantică. Prevalează interesele comerciale de moment, tentațiile reprezentate de accesul pe piața Chinei și foamea după investițiile chinezești. După cum spune Joshua Webb, de la Korber-Stiftung, în ancheta menționată în debutul articolului, europenii nu par să realizeze faptul că „deși China nu dorește neapărat să devoreze Europa, ea reprezintă o amenințare fără precedent a ordinii internaționale care a făcut posibilă prosperitatea vechiului continent“.
