Experții, foștii și actualii oficiali și sfaturile lor pentru Joe Biden

Multe dintre opiniile experților despre ceea ce ar trebui să facă noua administrație de la Washington ignoră complet noua realitate geopolitică și sunt impregnate de o doză masivă de idealism utopic.

Alexandru Lazescu 02.03.2021

De același autor

Joe Biden nu este un președinte cu o forță politică reală. După cum reiese și dintr-un interesant articol publicat la începutul lunii februarie în revista „Time” (care, bineînțeles, vorbește despre „salvarea alegerilor”), Biden a fost instalat la Casa Albă și cu sprijinul consistent al unei coaliții coagulate în culise între sindicate și marile corporații, inclusiv Big Tech (ceea ce explică, între altele, multe dintre deciziile acestora din urmă împotriva lui Trump). La care se adaugă grupările radicale stîngiste din interiorul și din afara Partidului Democrat pentru care demantelarea capitalismului și imperialismului sunt puncte-cheie pe agendă. Asta înseamnă că Joe Biden are o capacitate relativ redusă de a-și impune ideile, chiar dacă ar vrea să o facă, ceea ce nu e deloc sigur, și că deciziile luate de administrația sa trebuie să împace obiective și interese care adesea se bat cap în cap. În mod inevitabil se va ajunge astfel la blocaje și decizii în contradicție cu realitatea de pe teren. După cum scrie și George Friedman în Geopolitical Futures”, Biden este înconjurat de oficiali puternic impregnați de viziuni și politici din trecut care nu mai sunt valabile în actualul climat global și de ideologi care insistă pentru anumite demersuri și acțiuni, indiferent de costul acestora. Este vorba de chestiuni majore precum relația cu Europa, care s-a văzut deja, chiar acum la Conferința de Securitate de la München, că este foarte departe de ceea ce își imagina Washingtonul că ar putea fi, de cea cu China sau de situația din Orientul Mijlociu. Uneori există consens între diferitele facțiuni dar din motive diferite. De exemplu pentru radicalii progresiști Statele Unite trebuie neapărat să coopereze cu China "pentru a salva planeta" în timp ce pentru corporațiile de pe Wall Street ruptura față de Beijing le încurcă afacerile în China.

De pildă, linia dură adoptată de noua administrație în relația cu Arabia Saudită, aplaudată de mulți din cauza problemelor legate de drepturile omului de acolo, și dorința de a reintra în acordul cu Iranul nu va face în nici un caz regimul de la Teheran mai prietenos și nici nu-l va determina să renunțe la programul său de înarmare nucleară, în ciuda a ceea ce crede, de pildă, noul secretar de stat, Anthony Blinken. O multă mai corectă perspectivă asupra felului în care regimul din Iran se raportează la relația cu Statele Unite poate fi desprinsă dintr-un articol cu titlul sugestiv “Ce am învățat în timpul petrecut într-o închisoare iraniană”, publicat în Wall Street Journal, de Wang Xiyue, doctorand în istorie la Universitatea Princeton, care a făcut peste 3 ani de detenție într-o închisoare iraniană. “Am învățat ceea ce mulți iranieni știu deja: ostilitatea regimului față de SUA nu este reactivă, este pro-activă, înrădăcinată într-un anti-americanism feroce. Teheranul nu este interesat de normalizarea relațiilor cu Washingtonul. Regimul supraviețuiește și prosperă cultivînd ostilitatea împotriva Occidentului, o postură care este parte integrantă a identității sale”. În plus, cum și Rusia și China au bune relații cu Arabia Saudită și cu țările din Golf ambele ar putea profita pentru a-și crește influența în regiune pe fondul erodării celei americane. Ar fi un beneficiu suplimentar în acest sens pentru Moscova care ar veni după succesul din Siria. Dacă, așa cum deja se vede, se va reveni și la o distanțare față de Israel, pe linia adoptată în cursul administrației Obama, și la o linie mai dură și în relația cu Egiptul, din rațiuni similare cu cele invocate și în cazul Arabiei Saudite, Statele Unite riscă să rămînă în final cu o influență semnificativ diminuată într-una dintre regiunile cheie de pe glob.

Euforia legată de apariția în scenă a unui nou președinte american aflat din toate punctele de vedere la polul opus față de Donald Trump pare să nu cunoască limite. Comentatori, experți din think tank-uri, foști înalți oficiali, foști politicieni, intelectuali din spațiul academic se înghesuie să-i dea sfaturi privind maniera în care va trebui să abordeze marile probleme ale lumii contemporane. Numai că, de altfel previzibil, multe se înscriu în același registru de soluții clasice din trecut, ignorând noile realități geopolitice ale momentului care se înscriu în logica competiției globale pentru influență și resurse, care a marcat practic toată istoria omenirii mai degrabă decât a celei care a marcat o scurtă perioadă un aparent triumf a liberalismului sub Pax Americana.

Dintr-un studiu din 2005 al profesorului de psihologie Philip Tetlock, de la Berkeley University, reiese că experții consacrați cultivați în mass-media, cei care adesea consiliază guvernele, nu se descurcă mai bine în materie de predicții decît majoritatea celorlalți, iar când greșesc sunt prea puțin dispuși să recunoască acest lucru. În fapt, acuratețea predicțiilor se dovedește a fi invers proporțională cu renumele și încrederea exagerată în capacitatea lor de a prezice corect evoluțiile. Nu ducem deloc lipsă de exemple notorii în această materie. De pildă, Paul Krugman, care are un Premiu Nobel pentru Economie și o rubrică regulată la The New York Times, prezicea la sfârșitul anilor ’90 că internetul nu va avea un impact mai mare ca invenția faxului.

Experții în economie sau în politică internațională nu fac, bineînțeles, excepție. În plus, în acest caz, pe lângă motivațiile generale, precum dificultatea de a face analize și de a oferi recomandări care să contrazică teorii pe care le avansaseră anterior sau oportunismul (nu e deloc comod să spui lucruri care se abat de la părerea generală în materie, îți riști cariera profesională și statutul public), există adesea și o orbire ideologică, acea care îi face să vadă lumea așa cum și-ar dori ei să fie, și nu cum arată ea în realitate. De pildă, doi economiști foarte la modă și foarte prețuiți în cercurile liberale, Jeffrey Sachs și Joseph Stiglitz, un alt Premiu Nobel, nu mai găseau suficiente cuvinte, cu 12-15 ani în urmă, să laude „reformele” lui Hugo Chavez din Venezuela, politici care în ultimii ani au dus țara în colaps economic. În acea vreme, Venezuela lui Chavez era văzută ca un fel de model exemplar pentru stînga din Europa, America și America Latină, iar această orbire ideologică i-a făcut pe Stiglitz și Sachs să ignore nu doar violările sistematice ale drepturilor omului de către idolul lor, ci și lipsa totală de sustenabilitate a politicilor economice introduse de el.

Nici cauzele juste, demersurile plecate poate cu bune intenții, nu sunt deloc o garanție pentru succesul unor astfel de inițiative. Din contra, în dese rînduri, au exact efecte contrare. De pildă, în opinia Ninei Munk, autoarea unei cărți dedicate campaniei duse de Jeffrey Sachs în vederea eradicării sărăciei din Africa “s-a dovedit ulterior că proiectele sprijinite de el au lăsat în urmă oameni mai săraci decît la început”. Un exemplu tipic, dintr-un alt registru, este abordarea situației din Orientul Mijlociu unde abordarea sacrosanctă a fost timp de decenii aceea că rezolvarea problemei palestiniene era o condiție sine qua non. Or asta nu lua în calcul faptul că pentru statele arabe sunnite din regiune, cum sunt și cele din zona Golfului, Iranul devenise principala amenințare motiv pentru care reglementarea relației lor cu Israelul a devenit prioritară. Luînd act de această realitate Donald Trump, privit drept un ageamiu în politică externă, a realizat mai mult în acest domeniu decît cei care au promovat atîta vreme prima abordare.

Friedrich Hayek mărturisea că a intrat în depresie timp de două săptămîni după ce a petrecut o după-amiază la o librărie din New York și a văzut ce cărți citesc majoritatea oamenilor. „După ce vezi asta, îți pierzi orice speranță. Poți avea oarecum același gen de sentiment după ce parcurgi o serie de articole precum cele din publicația Project Syndicate, scrise de autori care au deținut la un moment dat, sau chiar dețin în prezent, poziții de vârf în guvernul de la Washington, în Comisia Europeană, în guverne din Europa sau în diplomație. Câte dintre aceste idei se vor regăsi în deciziile de politică externă ale noii administrații e greu de spus. Fără îndoială, în rândurile acesteia se regăsesc și oameni mai pragmatici, care măcar în ceea ce privește chestiunea fundamentală a relației cu China sunt destul de realiști. Însă maniera în care o vor aborda în mod concret va fi influențată și de alte cercuri și structuri influente cu convingeri ideologice și interese posibil divergente.

Cele mai multe sfaturi primite de administrația Biden, din interiorul sau din afara Statelor Unite, sunt în legătură cu China. Mai toate pleacă în mare de la premisa că regimul de la Beijing este în esență unul prietenos, benevolent, un adevărat campion al multilateralismului și că doar atitudinea nejustificat de agresivă din perioada Trump stă în calea unei colaborări fructuoase spre binele omenirii. De pildă, Javier Solana și Eugenio Bregolat îl îndeamnă pe Joe Biden să combine competiția (de exemplu, în materie de comerț, tehnologie, sport etc) și cooperarea în relațiile bilaterale cu China. Sigur, competiția în sport este de preferat celei militare, dar nu a existat nici un moment în istoria omenirii în care cea din urmă să nu primeze în relațiile dintre state. În fapt, teza principală a articolului, împănat cu platitudini de genul „China și Statele Unite trebuie să încerce să se înțeleagă reciproc”, în care autorii reușesc performanța remarcabilă de a scrie despre relațiile dintre Statele Unite, UE și China fără să pomenească măcar o dată Taiwanul sau Hong Kongul, este aceea că Washingtonul ar trebui să accepte cu seninătate ca Uniunea Europeană, în exercitarea „autonomiei sale strategice”, să coopereze liniștită cu țara al cărei obiectiv principal este să dizloce Statele Unite din poziția lor de hegemon global și să domine restul planetei. Asta după ce Zhang Jun explică într-un alt articol de ce Biden trebuie să abandoneze „războiul comercial eșuat cu China”. Între motivele majore este, bineînțeles, cel al „salvării planetei”. O teză în acord cu cea avansată și de Josep Borrell și Werner Hoyer, care tot în Project Syndicate decretează că Europa (ca de obicei, se face echivalarea abuzivă între UE și Europa) trebuie să devină „o putere globală în domeniul climatului”, explicând că „agenda UE de decarbonizare trebuie să stea și la baza politicii sale externe”.

Un alt îndemn la cooperarea cu China vine de la Anne-Marie Slaughter și Emily Lawrence, care îi cer lui Biden să promoveze un regim de colaborare multilaterală în spațiu, de pildă, pentru comercializarea resurselor lunare. Probabil că Beijingul nu ar avea nimic împotriva reglementării obiectivului încă îndepărtat de comercializare a resurselor lunare, ca și în ceea ce privește chestiunea combaterii schimbărilor climatice atâta vreme, cât astfel de discuții distrag atenția de la ofensiva sa de obținere a dominației globale în plan economic și tehnologic, explicitată în documente majore de poziție ale Partidului Comunist Chinez, care stipulează ca Beijingul să devină lider mondial în 10 tehnologii majore, precum Inteligența Artificială și computerele cuantice, până în 2025 și să domine standardele tehnologice esențiale în aceste noi tehnologii până în 2035. Pentru că, la fel ca în cazul WTO China va avea grijă să-și urmărească interesele sale pe plan intern și extern în timp ce retoric va sprijini acorduri internaționale, precum cel de la Paris, pe care le va ignora dacă nu îi vor fi favorabile.

Acest șir de naivități are la bază o logică complet deconectată de ceea ce se întâmplă în realitate. Ignoră, de pildă, maniera agresivă adoptată de China în relația cu țările din Asia de Sud-Est, tonul amenințător la care recurge față de Australia sau măsurile punitive pe care le aplică tuturor celor care – persoane, companii, organizații sau țări – îndrăznesc să aducă în discuție subiecte precum Dalai Lama, Tibet, Hong Kong sau Taiwan. Și își găsesc o deplină ilustrare într-un articol sub semnătura lui Jeffrey Sachs, „De ce Statele Unite trebuie să coopereze cu China. El se declară îngrijorat de consensul bipartizan în privința competiției geopolitice cu China, în particular, de poziția exprimată în discursul lui Joe Biden de la Munchen, în care a vorbit despre „competiția strategică pe termen lung cu China”. O mare greșeală, crede Sachs. Pentru că, scrie el, „obiectivul Chinei nu este nici să demonstreze că autocrațiile sunt mai performante decât democrațiile, nici să erodeze securitatea și prosperitatea Statelor Unite, așa cum se scrie în Strategia Națională de Securitate din 2017”. Nici unul dintre aceste argumente nu stă în picioare. Agenția oficială de presă chinheză, Xinhua, a enunțat în repetate rînduri că sistemul de guvernare chinezesc a dovedit că este superior democrației occidentale și de aceea ar trebui adoptat în țările în curs de dezvoltare. Iar în legătura cu al doilea argument un astfel de obiectiv nu trebuie neapărat declarat explicit, reiese din acțiunile concrete întreprinse de către regimul de la Beijing. Însă, Jeffrey Sachs vine cu o dovadă irefutabilă pentru afirmațiile sale: discursul lui Xi Jinping de la Davos care a transmis un “mesaj bazat pe multilateralism”, acela de "a lupta împreună împotriva provocărilor globale pentru a crea un viitor mai bun pentru umanitate”. Un argument, într-adevăr, imposibil de contrazis.

Există un element comun în toate aceste analize și recomandări venite din partea unor oameni care au deținut, sau chiar dețin, ca Josep Borrell, poziții de mare influență în lume, unii chiar la nivel executiv: o viziune asupra lumii și relațiilor dintre state complet ruptă de realitate, dublată de credința absolută în infailibilitatea acesteia. De unde și refuzul de a învăța din greșelile din trecut. Din acest punct de vedere li se potrivește, probabil, unora dintre ei un portret cu titlul sugestiv „Continually Mistaken, Chronically Admired”, făcut unui economist de Premiul Nobel, ale cărui poziții și propuneri de politici pot constitui „un studiu despre miopia elitelor”, după cum se precizează în subtitlul articolului. Este vorba de Joseph Stiglitz, despre care un coleg de la Universitatea Columbia spunea: „cariera lui Joe demonstrează în chip tragic că atunci cînd cineva combină legitimitatea academică solidă a unui teoretician inteligent și creativ cu convingeri de stînga extreme și o colosală ignoranță a istoriei, el poate face mult rău în lume”.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22