De același autor
„Sfârșitul erei Merkel” este sintagma la modă asociată ultimelor alegeri din Germania. Unii privesc cu satisfacție, alții cu regret, chiar cu îngrijorare, încheierea acestei perioade de 16 ani în care Angela Merkel s-a aflat la cârma guvernului de la Berlin. Între predecesorii săi, doar Helmut Kohl și Otto von Bismarck au avut perioade mai lungi în care s-au aflat în fruntea statului. În fapt, dacă negocierile pentru formarea unei noi coaliții de guvernare se vor prelungi dincolo de 17 decembrie (în 2017 a fost nevoie de 172 de zile pentru ca acestea să fie finalizate!), Angela Merkel, care rămâne cancelar interimar, va depăși recordul celui mai lung mandat de cancelar din epoca modernă, care îi aparține deocamdată lui Helmut Kohl. Și sunt șanse mari să se întâmple asta, pentru că de această dată vom avea, în premieră pentru Germania, o coaliție de guvernare cu trei partide. O consecință a aritmeticii electorale. Ceea ce va face, cu siguranță, negocierile extrem de complicate. În ce o privește pe doamna Merkel, părerile sunt împărțite. Unii laudă stabilitatea pe care a oferit-o Germaniei și UE în cei 16 ani. Alții însă critică faptul că această perioadă a fost în același timp una de stagnare și de compromisuri majore în relația cu Rusia și cu China, când a dat prioritate intereselor lobby-ului de afaceri german în dauna intereselor de securitate ale țărilor din flancul estic, în cazul Rusiei, sau intereselor strategice ale Occidentului în ansamblu, în tandem cu Statele Unite, în competiția cu China.
Cotidianul Wall Street Journal scrie că la sfârșitul mandatului său, Angela Merkel lasă ca moștenire „o răcire a relațiilor transatlantice”. „Acum, în timp ce se pregătește să părăsească funcția după cel de-al patrulea mandat – după ce a interacționat cu patru președinți americani – sub bagheta ei am asistat la o creștere dramatică a dependenței economice a țării sale de China, a promovat un acord energetic de anvergură cu Rusia, s-a alăturat Franței în contestarea influenței politice americane în Europa și a respins cererile americane în domenii precum politica economică și deschiderea Berlinului față de tehnologia chineză”. Îndepărtarea de America a coincis cu o admirație în creștere față de China, chiar dacă declarativ a criticat abuzurile de acolo în materie de drepturile omului. Unul dintre consilierii săi, Cristoph Heusgen, a dezvăluit că doamna Merkel, care a vizitat China de 13 ori și în 2010 și-a serbat chiar ziua de naștere acolo, a studiat istoria, politica și economia chineze în toată această perioadă. E interesant că cei din cercul ei de apropiați spun că nu doar faptul că China este cel mai important partener comercial i-a stârnit interesul, ci și maniera eficientă de guvernare și de management al economiei de către regimul totalitar de la Beijing. Pe care Angela Merkel le pune în contrast cu polarizarea politică și inerția birocratică din Europa și Statele Unite. În acest context, este de așteptat ca, indiferent cum va arăta viitorul guvern de la Berlin, acesta să continue linia Merkel de a evita ca Germania și UE, în general, să se alăture Americii în competiția geopolitică cu China. Ceea ce va pune probleme serioase relației transatlantice, oricum destul de șubrede. Berlinul încearcă să se justifice, spunând că este nevoie de mai mult, nu mai puțin, angajament economic între Occident și China, pentru a crea interdependență reciprocă și pentru a oferi democrațiilor o influență mai mare asupra Beijingului în viitor. Însă este o aserțiune mai mult decât discutabilă, după cum sublinia într-un interviu la Deutsche Welle fostul ambasador american pe lângă UE, Anthony Gardner. De fapt, probabil nici germanii nu sunt prea convinși de capacitatea lor de a influența regimul de la Beijing, însă acest gen de retorică oferă o bună acoperire pentru refuzul alinierii alături de americani în această competiție.
Atât sondajele de opinie, cât și primele numărători indică o victorie strânsă a social- democraților din SPD, cu un scor de aproximativ 26 de procente, în raport cu CDU/CSU, partidul doamnei Merkel, care a obținut cel mai slab rezultat din întreaga sa istorie electorală și se află în urma SPD cu 1,6 procente. Cu doar trei luni în urmă, SPD era cotat în sondaje cu doar 15 procente, în timp ce CDU/CSU se afla în topul preferințelor. Motivul acestei bulversante rocade ține de jocurile interne din CDU/CSU și sunt o dovadă că acest mod de a face politică, în care primatul absolut îl au interesele de partid, nu este foarte diferit, iată, și în Germania față de ceea ce vedem în România. Candidatul CDU/CSU pentru funcția de cancelar, Armin Laschet, s-a dovedit o alegere dezastruoasă. El a fost impus, se pare sub presiunea influentului grup din jurul lui Wolfgang Schauble, în dauna premierului bavarez Markus Soder, pe care l-ar fi preferat și Angela Merkel, pentru ca nu cumva un reprezentant CSU să ajungă cancelar. Rezultatul? Armin Laschet a tras literalmente în jos Uniunea CDU/CSU. Din analiza datelor obținute la exit poll-uri a rezultat concluzia zdrobitoare că 86% dintre foștii alegători ai Uniunii ar fi preferat un alt candidat. În timp ce majoritatea analiștilor consideră că dacă l-ar fi avut candidat de cancelar pe Markus Soder, Uniunea CDU/CSU ar fi obținut o victorie clară.
Însă dincolo de aceste elemente care ilustrează maniera mioapă în care, iată, CDU a procedat cam la fel cum a făcut și PNL la noi mizând pe Florin Cîțu, în ciuda tuturor semnalelor care avertizau asupra consecințelor, părerea larg răspândită în Germania este că mediocritatea a fost caracteristica generală, în ceea ce privește campaniile electorale și majoritatea candidaților. A fost absolut șocantă în această campanie „lipsa aproape totală de idei”, scrie în The Spectator Wolfgang Munchau, fost editor al FT Deutschland. „În dezbaterile televizate dintre cei trei candidați principali nu a existat nicio mențiune despre Afganistan sau despre orice altă problemă de politică externă – nici măcar despre UE”. „Nu s-a spus nimic inteligent nici despre cel mai important subiect dintre toate: cum să aducem Germania, cu munții săi de numerar, băncile, faxurile și zonele fără telefoane mobile, în acest secol 21 digital”.
La ce ne putem aștepta în continuare, care vor fi reverberațiile alegerilor din Germania în Europa? În principiu, pe destule direcții vom avea o continuitate în privința relațiilor Berlinului cu Moscova și Beijingul. Cu precizarea că fiind un guvern cu Olaf Scholz cancelar și SPD ca partid principal în coaliția de guvernare, sunt de așteptat relații și mai strânse cu Rusia (să nu uităm că fostul cancelar SPD Gerhard Schroder este bun prieten cu Putin) și mai reci cu Washingtonul. În ton cu opinia publică preponderent antiamericană din Germania. Într-un interviu pentru Deutsche Welle, Andrei Kortunov, directorul general al Russian International Affairs Council, preciza că menținerea Germaniei și a UE într-o postură neutră în competiția dintre Statele Unite și China ar fi privită cu mare satisfacție la Moscova, pentru că asta ar însemna deteriorarea gravă a relației transatlantice. Rusia speră că o eventuală decuplare a Americii de Europa (mai puțin Marea Britanie) va forța UE să negocieze, așa cum dorește, de fapt, și Emmanuel Macron, o nouă arhitectură de securitate pe vechiul continent în care ea va avea din start un ascendent. Ar fi o veste proastă pentru tot flancul de est al Uniunii, care în absența umbrelei de securitate americane ar deveni extrem de vulnerabil.
Trebuie spus și faptul că, deși personal Olaf Scholz este relativ moderat și mulți îl consideră destul de apropiat de linia Merkel, partidul său s-a deplasat mult spre stînga. Acesta este și motivul pentru care a atras o bună parte a electoratului Die Linke, continuatorul fostului partid comunist din RDG, partid care din această cauză a și ratat intrarea în Parlament. De aceea este de așteptat ca acest lucru să se vadă atît în structura cabinetului, cît și în politicile care vor fi adoptate. Observatorii consideră extrem de important Ministerul de Finanțe din perspectiva partidului din coaliție căruia îi va reveni acest post.
Dacă se așteaptă ca un ministru de finanțe FDP să meargă în mare pe linia Uniunii CDU/CSU chiar și cu un cancelar SDP, lucrurile ar sta diferit dacă Verzii vor fi cei are vor controla Ministerul de Finanțe. Pentru că aceștia sunt mult mai dispuși să sprijine puseul federalist prin introducerea unor politici fiscale obligatorii pentru țările membre, în ton cu dorința Franței. De altfel, se consideră că, indiferent cine va fi cancelar, Emmanuel Macron va fi cel care va folosi prilejul retragerii Angelei Merkel (plus faptul că de la 1 ianuarie 2022, Franța preia președinția UE) pentru a-și promova proiectul unei „Europe suverane”, decuplată în mare măsură de America, inclusiv în planul securității. Conform unor surse din Bruxelles, apelul pentru edificarea unei dimensiuni militare proprii în UE, prezent în discursul Ursulei von der Leyen despre starea Uniunii, a fost introdus la sugestia Parisului. În Franța există, de altfel, un curent destul de influent, mai ales printre militari, care dorește chiar ieșirea din NATO.
În fine, ultima veste proastă pentru multe state din UE, inclusiv pentru noi, este aceea că prin cooptarea Verzilor la guvernare ne așteaptă o presiune și mai mare pentru impunerea de la Bruxelles a unor noi măsuri radicale în acord cu obsesivul Green Deal. Agresivul curent ecologist acționează emoțional, irațional, fără să ia în calcul impactul unor decizii radicale. Criza exploziei prețului energiei pe care o vedem astăzi este în bună măsură rezultatul unor astfel de politici mioape. Cu surse de energie regenerabile nesigure precum turbinele eoliene sau panourile solare, care depind de vânt și soare și care nu sunt viabile decât dacă sunt puternic subvenționate, nu poți înlocui combustibilii fosili. Singurul rezultat concret a fost acela, vedem acum, că Vladimir Putin are la îndemână un extrem de puternic levier pentru a pune presiune pe UE: robinetul de gaz. Aceste abordări vor avea un tot mai important impact negativ asupra economiei europene, cele mai lovite fiind statele de la periferie precum România. //
Armin Laschet (CDU/CSU) și Olaf Scholz (SPD),
principalii candidați la postul de cancelar al Germaniei
