Și în America valul antisistem domină prima etapă a alegerilor prezidențiale

Pentru un observator din afară, faptul că se vorbește atât de mult despre alegerile prezidențiale americane, care vor avea loc, totuși, abia peste un an, pare oarecum neobișnuit. Până acum au avut loc deja două dezbateri la republicani și una la democrați, iar sondajele de opinie, la nivel național, dar și pentru diferite state, se fac pe bandă rulantă, cu toate că alegerile preliminare (primaries), cele care urmează să desemneze candidații celor două mari partide, Republican și Democrat, urmează să înceapă efectiv abia în februarie anul viitor.

Alegerile prezidențiale americane sunt com­plicate, durează mult și costă și mai mult. De pildă, o rețea de peste 200 de donatori con­servatori, coordonată de frații Koch, și-a propus să cheltuiască 900 de milioane de dolari pentru alegerile din 2016 (nu doar cele prezidențiale, ci și cele pentru Senat, Ca­mera Reprezentanților și gu­vernatori). O sumă com­parabilă va fi foarte pro­ba­bil strânsă și de democrați. Adăugați la acești bani su­mele colectate individual de fiecare candidat în parte, care sunt și ele consistente.

Republicanii Donald Trump şi Ben Carson şi democraţii Hillary Clinton şi Bernie Sanders sunt candidaţii cu cele mai mari şanse la fotoliul de preşedinte al SUA în acest moment.

Nivelul donațiilor colectate este im­por­tant, pentru că în fond exprimă nivelul de în­credere în șansele de reușită ale di­fe­ri­ți­lor candidați. Iar fără sprijin financiar, cam­paniile electorale practic se blochează. Cu toate acestea, doar accesul la sume im­portante de bani pentru campanie nu este neapărat o garanție a succesului. Este ca­zul lui Jeb Bush, care la un moment dat era privit drept „candidatul inevitabil“ al republicanilor, dar care pare în acest moment „înghețat“, cu un sprijin modest în sondajele de opinie.

Cel puțin pe moment, alegerile în curs au o dinamică absolut surprinzătoare. Dacă, la democrați, ascensiunea lui Bernie San­ders, care se apropiase mult de Hillary Clin­ton, s-a temperat oarecum după excelenta prestație a acesteia din urmă la ultima dezbatere, la republicani, trei din primele pa­tru locuri sunt ocupate, în toate son­dajele de opinie, de out­si­ders: Donald Trump, Ben Carson şi Carly Fiorina (cu Marco Rubio practic la ega­litate cu Fiorina). În revista Time, Ian Bremmer în­cear­că să explice această si­tua­ție destul de neobișnuită, făcând trimitere la o schim­bare substanțială a mo­ti­va­țiilor dominante din rândul electoratului. Dacă, cu doar șase luni în urmă, 50% dintre alegători preferau ex­pe­riența, în timp ce 43% puneau preț pe ide­i­le noi, pe o schimbare de abordare, ci­fre­le s-au modificat radical în prezent: într-un raport de 55% la 37%, alegătorii sunt în favoarea ideilor noi în dauna experienței. Iată de ce au urcat spectaculos în pre­fe­rin­țele electoratului Donald Trump, Ben Car­son, Carly Fiorina și Bernie Sanders. În re­a­­litate, nu atât ideile noi par să conteze, ci mai degrabă faptul că nu sunt văzuți ca par­te a establishmentului de la Washington.

În acest moment, două sunt marile ne­cu­noscute: 1. Va intra sau nu vice­pre­șe­din­te­le Joe Biden în cursa electorală? 2. Se va con­semna aceeași volatilitate în rândul simpatiei alegătorilor, cu schimbări bruște în ceea ce privește prioritățile do­mi­nan­te? Sau protestul se va tempera în parte, pe măsură ce ne apropiem efectiv de de­bu­tu­l alegerilor preliminare? Am putea ajun­ge oare din nou în situația în care ex­pe­ri­ența va deveni din nou decisivă? În plus, tre­buie spus că uneori cifrele sunt în­șe­lă­toare. De pildă, cine câștigă alegerile pre­li­mi­nare din Florida își adjudecă toți cei 99 de electori la Convenția Republicană, adi­că mai mulți decât s-ar putea câștiga în al­te 9-10 state mai mici, unde alocarea elec­torilor se face proporțional, după scorul ob­ținut.

În ceea ce privește intrarea lui Joe Biden în cursă, probabil vom avea o decizie în ur­mătoarele câteva zile. Prestația lui Hillary Clinton de la dezbatere a complicat situa­ția din acest punct de vedere, dar se pare că varianta candidaturii vicepreședintelui rămâne încă în picioare. Din punctul de vedere al României, și Hillary Clinton, și Joe Biden sunt variante favorabile. Ambii au o experiență semnificativă de politică ex­ternă și vor adopta probabil o linie mai hotărâtă decât Obama în relația cu Rusia. Nu același lucru e valabil și în ceea ce îl privește pe Bernie Sanders, care se con­si­de­ră un „democrat socialist“, un fel de Jeremy Corbyn (noul lider al laburiștilor britanici) de peste Ocean, dar ceva mai moderat. În ceea ce privește politica ex­ternă, Sanders ar fi probabil serios mai re­tractil chiar în raport cu Administrația Oba­ma. Spre liniștea noastră, trebuie spus că șansele sale de a ajunge la Casa Albă sunt totuși extrem de reduse.

De partea cealaltă, la republicani, situația e mult mai confuză. Deși Donald Trump conduce, chiar detașat, în sondajele de opi­nie, mulți sunt rezervați în ceea ce pri­vește șansele sale de a obține în final no­mi­nalizarea la Convenția Republicană. În­tre altele, pentru că prin maniera în care și-a antagonizat populația hispanică, adop­tând o linie extrem de agresivă în ches­tiu­nea imigrației, și-a anulat practic șansele în disputa finală cu candidatul democrat. Așa că, dincolo de entuziasmul pro-Trump din debutul campaniei, opțiunea finală ar putea merge către Marco Rubio (cu un sprijin în creștere în establishmentul re­pu­blican), Jeb Bush sau poate Carly Fiorina (caz în care am putea avea o situație ine­dită cu o finală exclusiv feminină). Or, în toa­te aceste cazuri este de așteptat să avem o linie de politică externă a Americii mai robustă decât cea din prezent. Există, desigur, și varianta de coșmar: o finală Trump-Sanders. Dar să sperăm că elec­to­ra­tul american ne va scuti de o asemenea experiență extremă.