Implicarea SUA în Europa din perspectivă franco-germană

Mesajele din ultima vreme arată o dorință tot mai pronunțată în interiorul unor cercuri influente de la Paris și Berlin de a contesta aranjamentul prin care SUA sunt garantul securității în Europa.

Alexandru Lazescu 19.11.2019
SHARE 7

Pe 9 noiembrie s-au împlinit 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, eveniment care marchează simbolic sfârșitul comunismului în Europa de Est. Cu acest prilej, Heiko Maas, ministrul de externe german, a postat un articol comemorativ pe website-ul ministerului, cu titlul Where were you when the Berlin Wall came down?, în care îi trece în revistă pe cei care au făcut posibil acest eveniment istoric major, mulțumindu-le „sutelor de mii de est-germani care au ieșit în stradă pentru a cere libertate, lucrătorilor șantierului naval din Gdansk, demonstranților din țările baltice, maghiarilor care au fost primii care au demolat Cortina de Fier, membrii Cartei 77 din Praga, celor care au luat parte la demonstrațiile cu lumânări de la Bratislava, revoluționarilor din Timișoara - tuturor femeilor și bărbaților a căror dorință de libertate a măturat zidurile și sârmele ghimpate“. După care îi amintește pe „prietenii și aliații noștri din Occident“, precum și pe Gorbaciov ale cărui politici de glasnost și perestroika „au deschis calea către reunificare“. Unitatea germană a fost, de asemenea, un cadou pentru Germania din partea Europei - „la sfârșitul unui secol în care germanii provocaseră suferințe de neimaginat acestui continent“, mai ține el să remarce.

Rescrierea istoriei

În această lungă enumerare, dl Maas reușește performanța remarcabilă de a nu pomeni nici măcar o singură dată numele Statelor Unite sau al președinților George Bush și Ronald Reagan, deși nu a uitat să menționeze meritele, desigur importante, ale lui Mihail Gorbaciov. După cum nu există nici măcar o singură mențiune a celebrului îndemn adresat de către Ronald Reagan liderului de la Kremlin, Mr Gorbaciov Tear Down This Wall, într-un discurs ținut de acesta în preajma Porții Brandenburg. Sau nu mai puțin celebrului Ich bin ein Berliner din discursul președintelui J.F. Kennedy ținut pe 26 iunie 1963 în Berlinul de Vest, la doi ani după terminarea construcției Zidului Berlinului, în fața sutelor de mii de locuitori ai orașului supus atunci unor intense presiuni din partea sovieticilor.

Dar asta nu este chiar surprinzător pentru că social-democrații dlui Maas , aflați în coaliția de guvernare alături de CDU-ul dnei Merkel, au susținut constant că ceea ce a dus la căderea comunismului a fost în principal așa-numita Ost Politik, politica de deschidere față de Uniunea Sovietică promovată de Willy Brandt. Este însă o gravă distorsiune a realității, un tip de revizionism istoric practicat la nivel înalt, iată, astăzi, la Berlin de Heiko Maas. Venezuela sau Iranul ne arată că poporul singur nu poate răsturna, prin proteste de stradă sau greve, regimuri totalitare. După cum nici fostele revolte izbucnite în trecut în spatele Cortinei de Fier, în 1956 în Ungaria sau în 1968 în Cehoslovacia, nu au avut nicio șansă. Fără implicarea și presiunea activă a Statelor Unite, eforturile, protestele populare nu ar fi avut niciun rezultat.

Un film documentar despre protestele și grevele izbucnite în Polonia, la Gdansk, care au prefațat suita de evenimente istorice derulate în cursul anului 1989 în Europa de Est, difuzat de BBC pentru a marca momentul simbolic al prăbușirii comunismului scotea în evidență implicarea semnificativă a Statelor Unite în sprijinul mișcării Solidarność. Deși, regretabil, dar previzibil, și acesta ignora rolul extrem de important jucat de Papa Ioan Paul al II-lea.

Distorsiunea este și mai gravă atunci când vine vorba de reunificarea germană, departe de a fi fost „un cadou al Europei“, așa cum vrea să ne facă să credem dl Maas, în încercarea de a promova o agendă politică și geopolitică convenabilă. Este bine-cunoscută atât opoziția dnei Margaret Thatcher, cât și cea a lui François Mitterrand. Cert este că fără sprijinul Statelor Unite reunificarea Germaniei nu ar fi putut avea loc.

Heiko Maas, scrie Jakub Grygiel în National Review analizând articolul semnat de ministrul de externe german, „consideră «Europa» ca un fel de actor autonom care a dărâmat ziduri și granițe“, dar pentru a avea succes în continuare prescripția politică este „mai multă Europă“. Un îndemn interpretat însă diferit în diferite locuri de pe continent, inclusiv la Paris și Berlin. „Nici arhitectura instituțională pentru «mai multă Europă» nu este discutată, dar este clar că «mai multă Europă» înseamnă «fără Statele Unite»“, mai remarcă Grygiel. În același timp, Heiko Maas îi înfierează, fără a-i numi, pe dușmanii demersului pentru „mai multă Europă“. Nu este greu de ghicit că aceștia sunt susținătorii Brexit-ului, dar și majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est, unde există puternice sentimente proamericane.

Toate aceste state doresc o solidă prezență americană pe continent, din două motive. Primul ține de preocupările lor legate de securitate. Din rațiuni istorice, mai ales țările din prima linie, Polonia, țările baltice, România, nu-și fac iluzii că o eventuală „armată europeană“ ar reprezenta o protecție credibilă în raport cu amenințările Moscovei. Cu bună justificare. Un sondaj realizat de Pew Research în 2015 releva că singurele state membre NATO în care opinia publică sprijinea în majoritate intervenția pentru apărarea unui aliat, în baza Articolului 5, erau cele de peste Ocean, Canada (53%) și Statele Unite (56%). În Germania suportul era un anemic 38%! În al doilea rând, ele văd în același timp în Statele Unite un aliat important în fața potențialelor presiuni exercitate de cuplul franco-german, mai ales după ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Acesta este probabil și motivul pentru care Heiko Maas pare să sugereze că prezența americană pe continent reprezintă o piedică în calea demersului pentru „mai multă Europă“ și în calea obiectivului strategic „de prezervare a ordinii internaționale în care UE să devină inima unei alianțe pentru multilateralism“. Însă această obsesie europeană pentru multilateralism intră în coliziune flagrantă cu tendințele actuale existente pe plan global în care marile puteri revizioniste, Rusia și mai ales China, vor să schimbe actualele reguli ale jocului și actuala ordine în favoarea lor. Deși recunoaște că diagnosticul pus NATO de către Emmanuel Macron nu este în întregime greșit, Walter Russell Mead scrie în Wall Street Journal că falia transatlantică, tot mai adâncă, nu este singura problemă cu care se confruntă continentul, ci și fisurile tot mai serioase dintre o Mare Britanie, blocată în Brexit, o Franță cu impulsuri gaulliste și o Germanie tot mai puternică.

Macron, aplaudat la Moscova

Viziunea lui Heiko Maas privind Europa rezonează în parte cu ideile exprimate de Emmanuel Macron în interviul acordat săptămânalului The Economist, în care a lansat și controversatul diagnostic al „morții cerebrale“ în care s-ar afla NATO, cu puțin înainte de vizita sa în China. Ceea ce poate nu e chiar o coincidență, dacă ne amintim că doar cu câteva luni înainte a ținut să-l invite pe Vladimir Putin la Paris exact înaintea reuniunii G7 găzduite de Franța. Și, deloc surprinzător, remarcile dlui Macron privitoare la „Europa suverană“ și la NATO au fost primite foarte bine și la Beijing, și la Moscova, deși președintele francez a pledat în repetate rânduri pentru o poziție comună europeană mai tranșantă în raport cu China. Pentru chinezi, decuplarea Europei de America reprezintă un obiectiv strategic esențial, așa că văd în poziția lui Emmanuel Macron un pas demn de salutat în această direcție. La fel cum pentru Moscova o eventuală disoluție a NATO și o retragere militară a Statelor Unite de pe continent deschid calea către un posibil nou aranjament de securitate în Europa, cu implicarea directă a Rusiei. De altfel, Maria Zaharova, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al Federației Ruse, a ținut să sublinieze imediat, cu satisfacție, că „remarcile lui Emmanuel Macron sunt o descriere corectă a situației actuale din NATO“.

Divergențele franco-germane

Pe de altă parte, există însă destule puncte de divergență între cele două capitale care alcătuiesc motorul franco-german al Uniunii Europene. S-a văzut asta și din reacția promptă a Angelei Merkel, care a ținut să contrazică radical caracterizarea făcută NATO de către Emmanuel Macron. Și Ursula von der Leyen, deși a fost proaspăt numită în fruntea Comisiei Europene cu sprijinul substanțial al președintelui francez, a ținut să se distanțeze de remarcile sale. „Cred că, în ciuda tuturor obstacolelor de parcurs, NATO s-a dovedit a fi un minunat scut al libertății. Istoria Europei nu ar putea fi scrisă fără NATO.“ În plus, remarcă Charles Grant, directorul Center for European Reform, relațiile franco-germane sunt destul de tensionate în acest moment. „Germanii s-au săturat de grandomania și stilul mercurial ale lui Macron“. În opinia lor, el este de fapt „un gaullist drapat într-o retorică europeană superficială“, scria Grant într-o postare pe Twitter.

În 2019 se împlinesc 70 de ani de la crearea NATO, iar în decembrie va avea loc la Londra un summit care va marca aniversarea. Mesajul venit de la Berlin, corelat cu cel transmis de către Emmanuel Macron în interviul din The Economist, pare să sugereze o dorință tot mai pronunțată existentă în interiorul unor cercuri influente de la Paris și Berlin de a contesta aranjamentul prin care Statele Unite sunt principalul garant al securității în Europa, pe care l-ar dori eventual înlocuit cu un nou aranjament, care să implice și Rusia. Să fie oare vorba de o încercare de a-l provoca pe Trump în cadrul reuniunii de la Londra și de a oferi argumente curentelor din America care cer o retragere militară a Statelor Unite de pe continent? E probabil riscant să mergem atât de departe cu ipotezele. E posibil ca la Paris și la Berlin să existe frustrări din cauza faptului că prezența americană le limitează capacitatea de a controla mai ferm celelalte state de pe continent. Or, o eventuală retragere a Americii ar eroda substanțial această opoziție. Însă, chiar dacă nu este de așteptat să asistăm la astfel de evoluții dramatice (chiar în acest moment, 20 de mii de soldați americani sunt implicați în Europa în manevre militare NATO de amploare), ne aflăm evident în fața unei tendințe periculoase care riscă să fractureze aproape definitiv relația transatlantică, scrie Jakub J. Grygiel, un fost înalt oficial în Departamentul de Stat, în articolul din National Review. //

TAGS:

Comentarii 6

Joaquin Murieta - 11-25-2019

Asta pur shi simplu nu e adevarat. Nu Merkel l-a dat jos pe Kohl ci Screoeder. Kohl a pierdut alegerile in favoarea lui Schrroeder si cum se intampla adesea CDU-CSU shi-a ales alt conducator pe Merkel. CDU-CSU au apreciat corect ca doar un vorbitor de limba Rusa cum era shi Scroeder poate cashtiga alegerile shi Merkel le-a cashtigat e drept la limita.

Răspunde

Ioan Vlad Nicolau - 11-23-2019

Domnului Alin şi Mike! Stimaţi domni, în primul rând vă mulţumesc pentru aprecierile favorabile pe care le faceţi vis a vis de comentariul meu. În al doilea rând, cu toate că aş fi tentat să continui dialogul, răspunzând mai pe larg intervenţiei dumneavoastră imediat, mă abţin, fiindcă mai întâi aştept cu încordare ziua de luni 25 Noembrie, când alegerile vor desemna înfine pe noul Preşedinte al României. Dece? Fiindcă în funcţie de ce va alege populaţia României, ar mai avea, sau nu ar mai avea rost, să ne dăm cu presupusu' mai departe despre lucruri care nu ţin de competenţa noastră, dar care aşa cum se vede ne interesează. În speranţa că vom putea înjgheba un dialog de opinii în continuare şi într-o atmosferă mai puţin..... toxică, vă salut, urându-vă un sfârşit de săptămână pe cât posibil mai agreabil şi mai puţin..... ştresant. Şi dacă o fi să fie, sper eu, lipsit de surprize dezagreabile.

Răspunde

Alin - 11-22-2019

excelent text. urmăresc presa germană și Heiko Maas excelează prin aroganță și autoritarism dogmatic tipic socialistoid. El e respponsabil pentru cele mai represive legi political corectness, a contribuit la ideologizarea masivă a statului german, are profil de comisar, cred că ăsta e job-ul european pe care il vizează. Aviz „occidentaliștilor” de la noi care uită că Reagan și Thatcher au salvat europa, nu socialiștii profitori travestiți azi in „social liberals” (adică neomarxiști) - aviz și oportuniștilor din GDS care au sărit rapid din barca lui Reagan in barca lui Marx, acest om de cultură european.

Răspunde

mike - 11-22-2019

Domnule Vlad Nicolau multumesc pentu aceste comentarii. Problema este cum facem ca acest adevar sa ajunga la omul simplu, cum facem ca aceasta descifrare a evenimentlor din '89 sa fie inteleasa de marea majoritate si cum am putea sa-i facem pe ceilalti sa inteleaga acest adevar. Unii lideri de opinie si jurnalisti se intreaba de ce Romania nu reactioneaza astazi si nu are un cuvant de spus in privinta acestor fenomene politice globale si regionale (Ucraina, R. Moldova, "mai multa Europa", etc). Eu cred ca nu o face pentru ca se afla cumva intre ciocan si nicovala. Ne aflam in interiorul unei uniuni cu care am semnat niste tratate pe de o parte, iar pe de alta parte suntem un stat cheie pentru SUA si pentru securitatea regionala. Problema este ca la un moment dat va trebui sa ne delimitam de una din parti si sa alegem, avand in vedere evolutiile geopolitice din Europa si ambitiile unor puteri regionale europene. Cred ca aici presedintele are un rol crucial si am agreat ce a spus Iohannis marti seara legat de ambitiile Germaniei si Frantei de a crea o armata europeana. Romania trebuie sa tina aproape de SUA si nu va fi de acord cu o armata utopica a UE. In rest, inovatii, cercetare in domeniul militar, contributii la bugetul NATO pentru cercetare putem face. Observati ca tot in cadrul procesului de "ocupatie" ruseasca inceput in anii '90, Europa tinde sa isi construiasca si o independenta militara si sa se dezica de garantiile de securitate ale SUA. Pentru noi acest lucru ar fi teribil.

Răspunde

Ioan Vlad Nicolau - 11-20-2019

Corect domnule Lăzescu! "La Summitul din Malta a avut loc întâlnirea dintre Președintele SUA, George H. W. Bush și Secretarul General Sovietic, Mihail Gorbaciov, în zilele de 2 și 3 decembrie 1989, la doar câteva săptămâni după căderea Zidului Berlinului. Aceasta a fost a doua lor întâlnire, după o întâlnire care l-a inclus pe fostul președinte Ronald Reagan în New York, în decembrie 1988. În timpul summit-ului, Bush și Gorbaciov au declarat că pun capăt Războiului Rece. Rapoartele vremii menționau Summitul din Malta ca fiind cel mai important din 1945 încoace, când la Yalta Prim-Ministrul Britanic Winston Churchill, Premierul Sovietic Iosif Stalin și Președintele SUA, Franklin D. Roosevelt au căzut de acord asupra soartei Europei." Prăbuşirea comunismului a fost şi rămâne marcată istoric de către căderea zidului ce despărţea cele două Germanii, cădere ce a subliniat evenimentul şi a rămas ca simbol al faptului, în mintea tuturor pentru totdeauna. Şi aşa va şi rămâne, în ciuda unor pigmei actuali care ar vrea să sucească istoria după propria lor poftă, verbal, scriptic sau prin omisiune, aşa cum o face astăzi penibilul, insipidul, inodorul şi incolorul Ministru de Externe al Germaniei. În cea ce priveşte actorii principali, factorii esenţiali care au permis atunci ca tragedia comunistă să ia sfârrşit oarecum paşnic fără declanşarea unui al III-lea război mondial, aceştia au fost în primul rând Preşedintele american Bush şi Secretarul General al CC al.... etc. Mihail Gorbaciov. Al treilea actor, Kancelarul Germaniei de la vremea aceea Dr. Kohl, a avut şi el un rol dar numai un rol pasiv şi anume acela că inteligent fiind, a acceptat condiţiile impuse de Gorbaciov la întâlnirea celor doi şi anume aceea de aşi retrage fără întârziere trupele şi armamentul din RDG. Au fost condiţii materiale grele este adevărat, dar absolut necesare pentru ca deal-ul între cei doi factori principali să fie parafat. Atît! În rest.... umplutură! Gurile rele însă...., încă n-o spun, dar o vor spune la momentul oportun, că pe lângă condiţiile materiale, Kohl a mai trebuit să accepte un lucru, de data asta de ordin politic, impus de către ruşi, care a afectat şi tulburat politica germană şi implicit europeană într-o mult mai mare măsură decât plata în valută a retragerii trupelor sovietice. A trebuit să accepte înghiţind cu greu o mizerabilă găluşcă, probabil cu greaţă dar a înghiţit-o şi anume să execute manevre politice aproape imposibile, în urma cărora ca urmaş al său la conducerea Germaniei reunificate să fie propus un personaj politic din Germania comunistă şi nu un politician din Germania Federală, respectiv ca după retragerea lui de la şefia CDU-ului, să fie numit ca şef al Partidului un personaj pe placul ruşilor, care probabil la terminarea ultimului mandat al lui Kohl ce se întrevedea ca fiind foarte aproape, să fi putut prelua kancelariatul viitoarei Germanii reunificate. Şi aşa s-a şi întâmplat! Ca un făcut, ca prin minune, sub ochii populaţiei nedumerite a Germaniei Federale şi cu acordul tacit a unui CDU stupefiat şi inconştient. Aşa se explică alegerea cu totul surprinzătoare a unui personaj politic redegist, bine cunoscut de către Conducerea Partidului Comunist German al căzutei DDR, dar cu totul necunoscut în Germania Federală, care a ajuns mai întâi din ilustru necunoscut, hodornc tronc şef al CDU-ului german la recomandarea expresă a lui Kohl şi apoi spre stupoarea întregii lumi, kancelăreasă pe întreaga Germanie reunificată. Totul petrecut într-un ritm şi o viteză uluitoare. De fapt era..... calul troian al viitoarei Rusii indus în mijlocul Europei spun aceleaşi guri rele care deocamdată tac. Iar noi, lumea largă, ne-am uitat la nemaipomenita manevră tactică a Rusiei Sovietice cum se uită boul la tren, întrebându-se că ce-o fi aia, dece fluieră şi pe unde? Trebuie să recunoaştem că a fost o manevră tactică de zile mari a lui Gorbaciov, a KGB-ului sau a dracu ştie cui, genială zic unii şi bine zic! Este vorba aici de o strălucită elevă DDR-istă care la 16 ani, în 1970, a câştigat Olimpiada de limbă rusă pe ţară, ţara ei socialist comunistă, în care am putea spune fără a greşi că de fapt se născuse. Pe urmă, dovedindu-se în continuare o tânără deosebit de.....studioasă, şi-a urmat cursul ascensional prin viaţă, politică şi societate, până-n vârful politicii mai întâi comuniste DDR-iste şi apoi a celei capitaliste RFG-iste, urcând în zbor din cracă-n cracă treptele acelui timp cu o viteză remarcabilă, timp care se dovedea atunci, pe cât de turbulent pe atâta de ciudat, pervers şi periculos. Timp tulbure, plin de surprize, dar şi plin de posibilităţi pentru unele persoane foarte.... capabile, adică scurt zis, capabile de orice! Srălucita elevă a comunismului DDR-ist, datorită unei conjuncturi speciale, a unor presiuni politice asupra lui Kohl, a voinţei lui Gorbaciov şi a KGB-ului, a condus Germania Federală timp de 14 ani! (paisprezece ani). Un deceniu şi jumătate de la căderea "zidului"! Germanie pe care o conduce şi astăzi, spre paguba partidului CDU şi a Europei (încă!) În acest timp de paisprezece ani, Partidul Creştin Democrat German sub conducerea lui Merkel a alunecat de la poziţia iniţială şi tradiţională de centru dreapta pe care o ocupa din totdeauna, mult către stânga, ajungând să înlocuiască astăzi ideologic multe caracteristici ce aparţineau mai înainte vreme de drept socialiştilor, furându-le acestora pur şi simplu vechiul ciolan la care rodeau cu plăcere de atâta vreme şi lăsându-le acestora ca mijloc de suprvieţuire, numai câteva resturi mizerabile. iar în rest să se bată cu alte cotarle pe niscaiva resturi şi legume putrede căzute din blidul "Verzilor", care şi ei pe cale de a se coace, (vorba lui Strauss) au lăsat blidul cu verzături ca să se năpustească la stânga încercând să le ia de la gură pâinea marxist leninistă a celor care se numesc astăzi "Linke", dar tot comunişti se chiamă că sunt! În acest fel spectrul politic german actual, se prezintă aşa că centrul a rămas liber şi tot cea ce există conceptual la dreapta de CDU, alunecat cum spuneam mult spre stânga, este cotat populism, nazism, extremism şi alte rele nemaipomenite care trebuiesc combătute cu orice preţ, desfiinţate politic, dat la gioale prin orice mijloc propagandistic posibil şi în niciun caz lăsate să participe la viaţa politică a Statului German cu toate că.... aparent şi deocamdată, un sfert din populaţie sătulă de catastrofala politică de stânga, gândeşte şi alege dreapta. Zic aparent, fiindcă de fapt gândeşte "dreapta" o mult mai mare parte a populaţiei germane. Asta se vede din ce în ce mai bine la alegerile care s-au consumat şi se va vedea şi mai evident la cele ce vor urma. În acest context gândită chestiunea, nici nu este de mirare reacţia acestui transparent şi decolorat până la nu se mai poate Ministru de Externe german faţă de un fapt istoric petrecut acum 30 de ani şi strădania lui de a mistifica adevărul prin omisiune. Revenind la analiza făcută de dumneavoastră asupra mesajelor din ultima vreme care arată o "dorință tot mai pronunțată în interiorul unor cercuri influente de la Paris și Berlin de a contesta aranjamentul prin care SUA sunt de facto şi de recto garantul securității în Europa", trebuie să o spunem clar, că acest lucru a fost şi este posibil numai datorită faptului că Germania în primul rând, Europa în general, dar înspecial Europa aceea care nu a avut de suferit în ultima jumătate de secol de pe urma ocupaţiei sovietice, a alunecat din punct de vedere politic mult spre stânga în ultimele trei decenii. Pe de-o parte datorită unei propagande sovietice şi apoi putiniste excepţionale (ce-i al lor e pus în cui). Apoi unei nefericite coincidenţe care a adus în ultima vreme pe scena politică Europeană în poziţii cheie nişte personagii deosebit de slab dotate din punct de vedere politic şi intelectual. Ca atare nici nu mai este nevoie să pomenim faptul că în urma unui concept politic totalmente laş, imbecil şi neadegvat, opus tacticii agresive şi deosebit de efective din partea stângii mondiale în frunte cu Rusia şi China, acestea au reuşit să-şi împingă "coloana a cincea" aşa numită în timpul războiului rece, astăzi revizuită, transformată şi dotată cu tehnică de răspândire propagandistică, îndoctrinare şi influenţare electronică, până în primele linii a le democraţiilor lumii subminând credibilitatea, unitatea şi puterea de reacţie a unui continent care stă iarăşi neputincios în faţa unui răsărit dornic de expansiune şi gata să-şi întindă tentaculele iarăşi peste "capitalismul muribund".

Răspunde

Gheorghe Popescu - 11-19-2019

Europenii n-au invatat nimic din istorie. Daca nu erau americanii, se sfisiau intre ei ca ciinii. E vina americanilor, ca i-au lasat pe nemti sa traiasca. La cite popoare au distrus nemernicii astia, trebuiau rasi de pe fata pamintului. Iar de la francezi n-ai la ce sa te astepti. Curvele Europei. Noroc ca le mai subtiaza single arabii. Toate tarile est europene au noroc ca americanii au interese in zona. Cit or mai tine si interesele astea. Asta e istoria, n-ai ce-i face. E posibil ca, daca nemtii si francezii sar calul, tot mai multe tari sa se retraga din uniune. Nu sudul Europei, care au nevoie de bani, ci tarile din nord. E posibil ca si tarile din centrul Europei sa-si faca uniunea lor, mai ales daca francezii insita pe cele doua viteze. Mai bine l-ar baga in viteza pe Macron nevasta-sa, ca prea e prost. Vad ca nu mai prindeti prima pagina, domnule Lazescu si e pacat. Ceva socialisti in conducere care nu va impartasesc opiniile? Pacat din nou. Intotdeauna ati dat dovada de claritate in gindire.

Răspunde

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2025 Revista 22