Implicarea SUA în Europa din perspectivă franco-germană

Mesajele din ultima vreme arată o dorință tot mai pronunțată în interiorul unor cercuri influente de la Paris și Berlin de a contesta aranjamentul prin care SUA sunt garantul securității în Europa.

Alexandru Lazescu 19.11.2019

De același autor

Pe 9 noiembrie s-au împlinit 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, eveniment care marchează simbolic sfârșitul comunismului în Europa de Est. Cu acest prilej, Heiko Maas, ministrul de externe german, a postat un articol comemorativ pe website-ul ministerului, cu titlul Where were you when the Berlin Wall came down?, în care îi trece în revistă pe cei care au făcut posibil acest eveniment istoric major, mulțumindu-le „sutelor de mii de est-germani care au ieșit în stradă pentru a cere libertate, lucrătorilor șantierului naval din Gdansk, demonstranților din țările baltice, maghiarilor care au fost primii care au demolat Cortina de Fier, membrii Cartei 77 din Praga, celor care au luat parte la demonstrațiile cu lumânări de la Bratislava, revoluționarilor din Timișoara - tuturor femeilor și bărbaților a căror dorință de libertate a măturat zidurile și sârmele ghimpate“. După care îi amintește pe „prietenii și aliații noștri din Occident“, precum și pe Gorbaciov ale cărui politici de glasnost și perestroika „au deschis calea către reunificare“. Unitatea germană a fost, de asemenea, un cadou pentru Germania din partea Europei - „la sfârșitul unui secol în care germanii provocaseră suferințe de neimaginat acestui continent“, mai ține el să remarce.

Rescrierea istoriei

În această lungă enumerare, dl Maas reușește performanța remarcabilă de a nu pomeni nici măcar o singură dată numele Statelor Unite sau al președinților George Bush și Ronald Reagan, deși nu a uitat să menționeze meritele, desigur importante, ale lui Mihail Gorbaciov. După cum nu există nici măcar o singură mențiune a celebrului îndemn adresat de către Ronald Reagan liderului de la Kremlin, Mr Gorbaciov Tear Down This Wall, într-un discurs ținut de acesta în preajma Porții Brandenburg. Sau nu mai puțin celebrului Ich bin ein Berliner din discursul președintelui J.F. Kennedy ținut pe 26 iunie 1963 în Berlinul de Vest, la doi ani după terminarea construcției Zidului Berlinului, în fața sutelor de mii de locuitori ai orașului supus atunci unor intense presiuni din partea sovieticilor.

Dar asta nu este chiar surprinzător pentru că social-democrații dlui Maas , aflați în coaliția de guvernare alături de CDU-ul dnei Merkel, au susținut constant că ceea ce a dus la căderea comunismului a fost în principal așa-numita Ost Politik, politica de deschidere față de Uniunea Sovietică promovată de Willy Brandt. Este însă o gravă distorsiune a realității, un tip de revizionism istoric practicat la nivel înalt, iată, astăzi, la Berlin de Heiko Maas. Venezuela sau Iranul ne arată că poporul singur nu poate răsturna, prin proteste de stradă sau greve, regimuri totalitare. După cum nici fostele revolte izbucnite în trecut în spatele Cortinei de Fier, în 1956 în Ungaria sau în 1968 în Cehoslovacia, nu au avut nicio șansă. Fără implicarea și presiunea activă a Statelor Unite, eforturile, protestele populare nu ar fi avut niciun rezultat.

Un film documentar despre protestele și grevele izbucnite în Polonia, la Gdansk, care au prefațat suita de evenimente istorice derulate în cursul anului 1989 în Europa de Est, difuzat de BBC pentru a marca momentul simbolic al prăbușirii comunismului scotea în evidență implicarea semnificativă a Statelor Unite în sprijinul mișcării Solidarność. Deși, regretabil, dar previzibil, și acesta ignora rolul extrem de important jucat de Papa Ioan Paul al II-lea.

Distorsiunea este și mai gravă atunci când vine vorba de reunificarea germană, departe de a fi fost „un cadou al Europei“, așa cum vrea să ne facă să credem dl Maas, în încercarea de a promova o agendă politică și geopolitică convenabilă. Este bine-cunoscută atât opoziția dnei Margaret Thatcher, cât și cea a lui François Mitterrand. Cert este că fără sprijinul Statelor Unite reunificarea Germaniei nu ar fi putut avea loc.

Heiko Maas, scrie Jakub Grygiel în National Review analizând articolul semnat de ministrul de externe german, „consideră «Europa» ca un fel de actor autonom care a dărâmat ziduri și granițe“, dar pentru a avea succes în continuare prescripția politică este „mai multă Europă“. Un îndemn interpretat însă diferit în diferite locuri de pe continent, inclusiv la Paris și Berlin. „Nici arhitectura instituțională pentru «mai multă Europă» nu este discutată, dar este clar că «mai multă Europă» înseamnă «fără Statele Unite»“, mai remarcă Grygiel. În același timp, Heiko Maas îi înfierează, fără a-i numi, pe dușmanii demersului pentru „mai multă Europă“. Nu este greu de ghicit că aceștia sunt susținătorii Brexit-ului, dar și majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est, unde există puternice sentimente proamericane.

Toate aceste state doresc o solidă prezență americană pe continent, din două motive. Primul ține de preocupările lor legate de securitate. Din rațiuni istorice, mai ales țările din prima linie, Polonia, țările baltice, România, nu-și fac iluzii că o eventuală „armată europeană“ ar reprezenta o protecție credibilă în raport cu amenințările Moscovei. Cu bună justificare. Un sondaj realizat de Pew Research în 2015 releva că singurele state membre NATO în care opinia publică sprijinea în majoritate intervenția pentru apărarea unui aliat, în baza Articolului 5, erau cele de peste Ocean, Canada (53%) și Statele Unite (56%). În Germania suportul era un anemic 38%! În al doilea rând, ele văd în același timp în Statele Unite un aliat important în fața potențialelor presiuni exercitate de cuplul franco-german, mai ales după ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Acesta este probabil și motivul pentru care Heiko Maas pare să sugereze că prezența americană pe continent reprezintă o piedică în calea demersului pentru „mai multă Europă“ și în calea obiectivului strategic „de prezervare a ordinii internaționale în care UE să devină inima unei alianțe pentru multilateralism“. Însă această obsesie europeană pentru multilateralism intră în coliziune flagrantă cu tendințele actuale existente pe plan global în care marile puteri revizioniste, Rusia și mai ales China, vor să schimbe actualele reguli ale jocului și actuala ordine în favoarea lor. Deși recunoaște că diagnosticul pus NATO de către Emmanuel Macron nu este în întregime greșit, Walter Russell Mead scrie în Wall Street Journal că falia transatlantică, tot mai adâncă, nu este singura problemă cu care se confruntă continentul, ci și fisurile tot mai serioase dintre o Mare Britanie, blocată în Brexit, o Franță cu impulsuri gaulliste și o Germanie tot mai puternică.

Macron, aplaudat la Moscova

Viziunea lui Heiko Maas privind Europa rezonează în parte cu ideile exprimate de Emmanuel Macron în interviul acordat săptămânalului The Economist, în care a lansat și controversatul diagnostic al „morții cerebrale“ în care s-ar afla NATO, cu puțin înainte de vizita sa în China. Ceea ce poate nu e chiar o coincidență, dacă ne amintim că doar cu câteva luni înainte a ținut să-l invite pe Vladimir Putin la Paris exact înaintea reuniunii G7 găzduite de Franța. Și, deloc surprinzător, remarcile dlui Macron privitoare la „Europa suverană“ și la NATO au fost primite foarte bine și la Beijing, și la Moscova, deși președintele francez a pledat în repetate rânduri pentru o poziție comună europeană mai tranșantă în raport cu China. Pentru chinezi, decuplarea Europei de America reprezintă un obiectiv strategic esențial, așa că văd în poziția lui Emmanuel Macron un pas demn de salutat în această direcție. La fel cum pentru Moscova o eventuală disoluție a NATO și o retragere militară a Statelor Unite de pe continent deschid calea către un posibil nou aranjament de securitate în Europa, cu implicarea directă a Rusiei. De altfel, Maria Zaharova, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al Federației Ruse, a ținut să sublinieze imediat, cu satisfacție, că „remarcile lui Emmanuel Macron sunt o descriere corectă a situației actuale din NATO“.

Divergențele franco-germane

Pe de altă parte, există însă destule puncte de divergență între cele două capitale care alcătuiesc motorul franco-german al Uniunii Europene. S-a văzut asta și din reacția promptă a Angelei Merkel, care a ținut să contrazică radical caracterizarea făcută NATO de către Emmanuel Macron. Și Ursula von der Leyen, deși a fost proaspăt numită în fruntea Comisiei Europene cu sprijinul substanțial al președintelui francez, a ținut să se distanțeze de remarcile sale. „Cred că, în ciuda tuturor obstacolelor de parcurs, NATO s-a dovedit a fi un minunat scut al libertății. Istoria Europei nu ar putea fi scrisă fără NATO.“ În plus, remarcă Charles Grant, directorul Center for European Reform, relațiile franco-germane sunt destul de tensionate în acest moment. „Germanii s-au săturat de grandomania și stilul mercurial ale lui Macron“. În opinia lor, el este de fapt „un gaullist drapat într-o retorică europeană superficială“, scria Grant într-o postare pe Twitter.

În 2019 se împlinesc 70 de ani de la crearea NATO, iar în decembrie va avea loc la Londra un summit care va marca aniversarea. Mesajul venit de la Berlin, corelat cu cel transmis de către Emmanuel Macron în interviul din The Economist, pare să sugereze o dorință tot mai pronunțată existentă în interiorul unor cercuri influente de la Paris și Berlin de a contesta aranjamentul prin care Statele Unite sunt principalul garant al securității în Europa, pe care l-ar dori eventual înlocuit cu un nou aranjament, care să implice și Rusia. Să fie oare vorba de o încercare de a-l provoca pe Trump în cadrul reuniunii de la Londra și de a oferi argumente curentelor din America care cer o retragere militară a Statelor Unite de pe continent? E probabil riscant să mergem atât de departe cu ipotezele. E posibil ca la Paris și la Berlin să existe frustrări din cauza faptului că prezența americană le limitează capacitatea de a controla mai ferm celelalte state de pe continent. Or, o eventuală retragere a Americii ar eroda substanțial această opoziție. Însă, chiar dacă nu este de așteptat să asistăm la astfel de evoluții dramatice (chiar în acest moment, 20 de mii de soldați americani sunt implicați în Europa în manevre militare NATO de amploare), ne aflăm evident în fața unei tendințe periculoase care riscă să fractureze aproape definitiv relația transatlantică, scrie Jakub J. Grygiel, un fost înalt oficial în Departamentul de Stat, în articolul din National Review. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22