De același autor
În ce sferă geostrategică alege să graviteze România nu e doar o opțiune de politică externă, ci în primul rând una internă.
Una dintre îndeletnicirile la modă ale momentului, dominat de campania prezidențială, este să-i întrebi pe candidați sau să te întrebi retoric atunci când niciunul dintre ei nu este de față: „Care este proiectul său de țară?“. E o modalitate destul de sigură ca moderatorul / analistul / jurnalistul cu pricina să pară luminat, profund, responsabil în raport cu politicienii lipsiți de substanță și mărginiți la care face trimitere. Însă, în fond, „proiectele de țară“ ale candidaților la președinție nu au decât o relevanță minimală. Ele promit multe lucruri care fie nu intră în niciun fel în „fișa postului“ (legate de economie, educație, sănătate etc.), fie care nu sunt realizabile decât în cel mai bun caz pe termen lung. Un nou președinte și chiar și un nou guvern nu poate schimba, din păcate, din temelii decât eventual după multă vreme maniera în care țara este guvernată, la nivel central și local. Există, desigur, și excepții, dar pe ansamblu instituțiile statului funcționează prost, ineficient, rupte total de cetățenii pe care în teorie ar trebui să-i servească.
Sunt multe explicații la mijloc, important fiind clientelismul primitiv de partid care face ca tot felul de neaveniți să ajungă peste noapte în poziții de autoritate fără să aibă habar ce au de făcut în lipsa unor proceduri coerente. Instabilitatea instituțională, care a devenit cronică mai ales în ultimii 15 ani (puțini demnitari sau chiar administratori de nivel mediu au reușit să-și termine mandatele legale sau să coordoneze o activitate o durata rezonabilă de timp), a făcut imposibilă orice idee de proiect de carieră. E o discuție lungă, pe care, la fel ca și atunci când e vorba de alte chestiuni esențiale, principalele structuri politice autohtone nu au vrut deloc să o tranșeze din dorința de a beneficia, atunci când ajung la putere, de mecanismele pe care le blamează atunci când sunt în opoziție. În plus, mai există o altă explicație mai profundă care ține de textura societății românești, în care raportarea la valori se face selectiv și mai ales la nivel strict declarativ. Corupția dovedită nu are mare impact electoral, iar șmecherii, descurcăreții sunt mai prețuiți decât „fraierii“ care respectă regulile. Reacția comunității academice, a elitelor intelectuale față de plagiatul lui Victor Ponta e pilduitoare în ceea ce privește „pragmatismul“, „flexibilitatea morală“ de care dau în general dovadă românii atunci când este în joc interesul propriu.
Este poate nerezonabil să ne așteptăm la un comportament social precum, de exemplu, cel din țările scandinave, dar sub un anumit prag această pulverizare masivă a valorilor gripează dezastruos majoritatea mecanismelor instituționale care fac o țară să funcționeze. Această realitate ține de România profundă și ar trebui să crezi în basme ca să-ți imaginezi că un candidat care propune schimbări radicale din acest punct de vedere chiar va putea să se achite de promisiunile asumate. A eșuat în multe din proiectele de reformă pe care le-a promovat chiar și Traian Băsescu, un politician puternic, experimentat, cu priză populară mult peste aceea a tuturor candidaților prezidențiali de astăzi. Un președinte care a beneficiat în plus și de sprijinul unui partid politic relativ consolidat, care o bună bucată de vreme i-a ieșit rar din cuvânt. De aceea, în cea mai mare parte, frazeologia proiectelor de țară e total nerelevantă. Americanii au o vorbă care descrie foarte bine acest gen de situație: „the words are cheap“ („cuvintele sunt ieftine“).
În acest context intern și într-unul extern în care sunt de așteptat bulversări geostrategice majore care riscă să ne afecteze în chip major, există totuși două lucruri esențiale care depind direct de președinte: 1. împiedicarea unor derapaje majore în materie de stat de drept (așa cum s-a întâmplat de pildă în vara anului 2012) și apărarea independenței justiției; 2. prezervarea parteneriatului strategic cu America, unica garanție reală în materie de securitate națională. Acestea sunt, până la urmă, singurele elemente care ar trebui luate serios în calcul. E de aceea firesc să ne întrebăm dacă noul președinte va fi gata să-și asume la un moment dat riscul suspendării, în condițiile în care la referendumul de demitere e suficientă o participare la vot de 30 de procente. Și al doilea aspect e strâns legat de primul, pentru că entuziasmul cu care Ponta & Co. cultivă relația cu China are la bază, ca și în cazul lui Viktor Orbán în Ungaria, dorința de a micșora impactul presiunilor occidentale. Dacă privim lucrurile din această perspectivă, Monica Macovei pare să ofere cele mai multe garanții, în timp ce Klaus Iohannis este cu siguranță o alternativă de preferat lui Victor Ponta, deși în cazul său rămân încă destule semne de întrebare neclarificate.
În ce sferă geostrategică alege să graviteze România nu e doar o opțiune de politică externă, ci în primul rând una de politică internă. Ce tip de societate va exista aici în anii următori? Vom avea o democrație de tip occidental sau un stat confiscat de o oligarhie cleptocratică? Istoria ne învață că nimic nu trebuie considerat ireversibil. În 2012, Doneţkul găzduia meciuri din Campionatul European de Fotbal. Astăzi se dau lupte grele pentru controlul aeroportului de acolo, ale cărui construcții moderne inaugurate cu acel prilej au ajuns o ruină. Protestele din Hong Kong sau criza din Ucraina ne reamintesc că, în final, doar despre acest tip de opțiune fundamentală este vorba. //
CITIȚI ȘI
