Iranul amplifică fisura transatlantică

Una dintre consecințele majore și imediate ale denunțării unilaterale a acordului cu Iranul de către Administrația Trump este deteriorarea dramatică a relațiilor transatlantice. Într-o declarație pentru săptămânalul Der Spiegel, Wolfgang Ischinger, un fost ambasador al Germaniei la Washington și președintele influentei Conferințe de Securitate anuale de la München, se întreabă dacă „Alianța transatlantică a murit“, dacă membrii săi „mai sunt împreună în demersul de gestionare a provocărilor comune cu care ne confruntăm“ sau „drumurile noastre se despart iremediabil?“. La rândul său, fostul premier suedez Carl Bildt scrie în Washington Post că asistăm la un „atac masiv“ asupra Europei. „Economiile țărilor europene pot supraviețui fără îndoială întreruperii legăturilor comerciale cu Iranul, însă suveranitatea Europei are mici șanse să supraviețuiască, în cazul în care decide să se supună dictatului Casei Albe.“

Astfel de pusee resentimentare care nu fac decât să amplifice consistentele curente antiamericane deja existente în Europa de Vest și să mărească fisura transatlantică sunt probabil total ignorate de către Administrația Trump. Am ajuns practic în situația paradoxală în care principalii aliați europeni ai Statelor Unite își coordonează acțiunile cu Rusia, Iranul și probabil China, în încercarea de contracarare a Americii. Angela Merkel și Emmanuel Macron se vor întâlni în perioada imediat următoare cu Vladimir Putin pentru a discuta situația creată. Semnificativ, totul vine pe fondul apelului celor doi lideri europeni pentru o Europă autonomă, pregătită să-și asume propriul destin. Legitimând astfel postura liderului rus de prim broker politic în Orientul Mijlociu și netezind implicit asperitățile din relația UE-Rusia, ceea ce ar face posibilă chiar o ulterioară renunțare la sancțiuni.

Alt paradox e acela că deteriorarea relațiilor dintre Statele Unite și Europa se produce în condițiile în care lideri influenți de pe continent, ca Emmanuel Macron, au declarat public că împărtășesc cea mai mare parte a îngrijorărilor americane legate de actualul acord cu Iranul, chiar dacă alții, ca Federica Mogherini, responsabilul pentru politică externă al UE, rămân prizonierii unei viziuni naive care ignoră complet acțiunile toxice ale regimului de la Teheran din întregul areal al Orientului Mijlociu. De aceea, pentru mulți e de neînțeles de ce Donald Trump a ales să-i pună pe principalii săi aliați din Europa într-o postură ingrată ignorându-le suveran apelul de a se angaja într-un demers comun de renegociere a acordului. Chiar dacă șansele de reușită ale acestuia erau minimale, oferirea unui răgaz suplimentar ar fi evitat umilirea publică a aliaților europeni într-un moment în care America, angajată într-o confruntare geopolitică majoră cu China, are nevoie vitală de suportul acestora.

Administrația Trump pare însă să vadă lucrurile diferit, fiind probabil prizoniera unei percepții supradimensionate asupra capacității SUA de a-și impune agenda proprie la nivel global, în fața adversarilor și aliaților, deopotrivă. La baza acesteia stau elemente obiective: forța militară a Americii și rolul special al dolarului de valută internațională, ceea ce oferă Washingtonului un levier enorm atunci când decide să impună sancțiuni financiare asupra unor țări ca Iranul. Rusia și China încearcă de mai multă vreme să creeze o alternativă la sistemul internațional de plăți, în care dolarul și SUA joacă rolul major. Or, europenii ar putea fi tentați, în actualul context, să li se alăture, mai ales că astfel ar putea promova moneda euro pe plan internațional.

Trump și Bolton cred că Statele Unite vor fi capabile, singure, să provoace daune economice atât de grave Iranului, încât fie vom asista la o prăbușire a regimului teocratic de la Teheran, fie acesta va fi nevoit să accepte condițiile mult mai dure ale unui nou acord. Dar asta e foarte puțin probabil. Rusia a anunțat deja că împreună cu Kazahstanul, Armenia, Belarus și Kîrgîzstanul va semna un tratat de comerț liber cu Iranul, Beijingul va face tot posibilul să ajute economic Teheranul ca parte a demersului său geopolitic de „de-americanizare“ a lumii, iar europenii, și din interes economic, dar și ca reflex al unui orgoliu rănit, să saboteze sancțiunile americane.

În final, vor fi însă sever afectate și aranjamentele de securitate din Europa, bazate pe NATO. După cum remarcă Adam Garfinkle, în The American Interest, „alianțele se bazează pe predictibilitatea conferită de încredere. Dacă nu mai există încredere, nu mai există nici predictibilitate, iar fără predectibilitate nu mai funcționează nici descurajarea“.