De același autor
Desi Orientul Mijlociu a trecut deja in ultimele sase decenii prin cinci razboaie si un lung sir de violente, ultimul conflict ar putea fi totusi unul care iese din registrul obisnuit. Si asta pentru ca actualul context international introduce cel putin trei elemente noi fata de tot ceea ce s-a intamplat in trecut. Primul, proliferarea armelor nucleare, pare tot mai greu de oprit si, ceea ce e mai grav, intra in aceasta ecuatie tari ca Iranul si Coreea de Nord, conduse de regimuri autoritare cu un comportament provocator si adesea iresponsabil.
In al doilea rand, deficitul global de energie nu mai e acum unul conjuctural, asa cum s-a intamplat in timpul embargoului petrolier instituit de tarile arabe in 1973, in timpul razboiului de Yom Kippur, ci unul organic. Nevoile de energie ale Chinei si Indiei sunt in crestere accelerata, productia de petrol a ajuns la un nivel de saturatie, iar multe dintre zonele in care se extrage titei si gaze sunt fie afectate de violente tribale, de genul celor din Nigeria, fie apartin unor tari aflate sub controlul unor lideri populisti impredictibili, precum Hugo Chavez in Venezuela sau Evo Morales in Bolivia. In aceste conditii, orice crestere a tensiunilor in perimetrul Orientului Mijlociu creeaza premisele ca pretul petrolului, care a atins oricum maxime istorice, sa explodeze literalmente, aruncand intr-o recesiune profunda intreaga economie a planetei.
In fine, in al treilea rand, valul terorismului islamic, alimentat ideologic de miscarea Al-Qaeda si sprijinit masiv financiar, logistic si politic de state ca Iranul si Siria, a capatat dimensiuni globale. Agresivitatea in crestere a fundamentalismului musulman este alimentata de o propaganda sofisticata distribuita pe scara larga prin Internet sau prin noile canale de televiziune arabe, de genul Al Jazeera. Iar accesul tot mai facil la arme de distrugere in masa, conventionale, biologice sau chimice, potential chiar nucleare, in combinatie cu o capacitate de coordonare a atacurilor mult usurata de noile tehnologii precum telefonia mobila, formeaza o combinatie cu adevarat letala.
Mesajele de moderatie transmise tuturor partilor in conflict si referirile la "reactia disproportionata" a Israelului, puternic mediatizate la nivel global, par la prima vedere atitudini rezonabile. De aceea, multi tind sa le si imbratiseze. Dar asta e perceptia la nivelul opiniei publice. Liderii politici, cu atat mai mult cei din grupul G8 reuniti la sfarsitul saptamanii la Sankt Petesburg, stiu ca lucrurile cu adevarat importante se intampla de fapt in culise. Atacul provocator la adresa Israelului, initiat cu cateva zile in urma de Hezbollah, o organizatie alimentata cu sute de milioane de dolari anual si cu armament de Iran si Siria, nu a venit intamplator. Rostul sau, ca si al celor intreprinse de o alta organizatie terorista, Hamas, care acum controleaza guvernul palestinian, a fost acela de a compromite total procesul de pace din Orientul Mijlociu. Ele au venit dupa ce, doar cu o zi in urma, avusese loc o intalnire, mijlocita de regele Iordaniei, intre Mahmud Abbas, presedintele Autoritatii Palestiniene, si primul ministru israelian, Ehud Olmert. Intalnirea avea o valoare simbolica, era menita sa creeze impresia ca se pastreaza contacte intre cele doua parti, cu toate ca pozitia oficiala a noului guvern palestinian format de Hamas, care refuza sa recunoasca dreptul la existenta al statului evreu, impinsese in blocaj procesul de pace. In plus, o astfel de criza convine de minune Teheranului, care poate demonstra astfel ca are capacitatea de a crea mari probleme in regiune, daca continua presiunile asupra sa in chestiunea dosarului nuclear.
Asa cum arata lucrurile in acest moment, o solutie nu e foarte simplu de imaginat. Pe termen scurt, interventia marilor puteri poate bloca o escaladare a conflictului in regiune si poate duce la un armistitiu temporar. Dar e doar o formula de a castiga timp. Pentru ca ceva fundamental s-a intamplat in ultimii ani. Ceva care schimba din temelii regula jocului. De multa vreme, retorica dominanta pe plan international a fost aceea ca va fi pace in Orientul Mijlociu doar atunci cand va fi rezolvata problema statului palestinian. In consecinta, toate eforturile din ultimii 25-30 de ani au mers in acest sens. Si pana la urma s-au obtinut progrese. Chiar daca mai sunt multe de facut, lucrurile pareau ca avanseaza in directia cea buna.
Dar asta doar pana la victoria Hamas din ultimele alegeri palestiniene. Israelul nu avea, pur si simplu, cum sa mai continue negocierile cu o grupare terorista care declara explicit ca doreste distrugerea sa. Dar episodul Hamas, pana la urma chiar victoria gruparii in alegeri, nu face decat sa reflecte o stare de spirit, nu era nimic altceva decat o etapa intr-un proces declansat simbolic pe 11 septembrie 2001. Asistam la conturarea unui front care aduna la un loc actori statali precum Siria si mai ales Iranul si organizatii nonstatale ca Hezbollah, Hamas, gruparile radicale musulmane din Irak si, pana la un punct, chiar Al-Qaeda. Chiar daca nu intotdeauna interesele lor coincid, exista un numitor comun. Cei in cauza nu doresc, de fapt, o rezolvare a problemei palestiniene, intr-o forma acceptabila pe plan international, care sa recunoasca si dreptul la existenta al Israelului. Din contra, au tot interesul sa torpileze procesul de pace si sa amplifice spirala violentei in regiune, pentru ca astfel pot obtine legitimitate in ochii opiniei publice din lumea araba, coaguland o miscare pan-islamica indreptata impotriva Occidentului. Din acest punct de vedere, obiectivul distrugerii Israelului, asumat explicit in repetate randuri de presedintele iranian Ahmadinejad, pare sa fie o formula atractiva pentru a castiga proeminenta si un rol dominant in lumea musulmana, ambitie pe care Teheranul nici nu si-o ascunde. Asa se explica de ce, spre surpriza multora, Arabia Saudita a ales sa critice actiunile Hezbollah in termeni mai duri decat au facut vest-europenii sau rusii. Pentru ca sauditii stiu ca acest demers reprezinta in egala masura un pericol fatal pentru regimuri precum cele de la Riad, din Egipt sau din Iordania. In acest punct, ar trebui ca si principalele capitale europene sa iasa din zona de confuzie si sa inteleaga cine sunt adversarii si care este cu adevarat miza pe termen lung a conflictului din Orientul Mijlociu.
Or, daca lucrurile stau cu adevarat asa, atunci e clar ca apelul la reluarea negocierilor si eforturile de a imagina noi mecanisme institutionale pentru a gestiona conflictele din regiune, formula promovata mai ales de europeni, sunt cel mult solutii temporare. Pentru cei care au fortat declansarea ultimului conflict, tot ceea ce se intampla acum e doar o repetitie generala pentru o criza viitoare, pretexte se vor gasi permanent, in care un Iran inarmat cu arme nucleare si aliatii sai sa forteze evolutii care, cu adevarat, ar putea pune in cumpana soarta intregii planete.
