Klaus Iohannis, între America și Germania

Între Washington și Berlin există diferențe considerabile de abordare în chestiuni majore de securitate,

în principal în relația cu Rusia, și în domeniul politicilor comerciale. Unde se va plasa România în viitor din acest punct de vedere?

Asistăm în aceste zile la un soi de euforie postelectorală generalizată. În acest con­text, a fost salutat cu entuziasm și un co­municat emis de Ambasada SUA la Bu­cu­rești pe 21 no­iem­brie (sha­re-uit pe Face­book de sute de ori) care nu făcea decât să transmită de o manieră impersonală (din partea „gu­vernului ame­rican“) noului președinte fe­li­ci­tă­rile obișnuite în astfel de situații. Numai că departe de a fi un motiv de mare sa­tisfacție, întâmplarea res­pectivă ridică, din contra, destule semne de întrebare. În 2009, după ce Traian Băsescu a fost reales, el a fost fe­licitat personal de Barack Obama, co­mu­nicatul fiind emis direct de Casa Albă. E ce­ea ce te aștepți să se întâmple, atunci când e vorba de un aliat strategic.

În deplin contrast, ambasadorul Franței la București i-a înmânat lui Klaus Iohannis o scrisoare din partea președintelui Hol­lande care conținea, dincolo de felicitările de rigoare, și invitația de a veni în vizită la Paris. Ce să mai vorbim de Angela Mer­kel, care a ținut să-i telefoneze noului pre­ședinte imediat după anunțarea re­zul­ta­telor. De ce există însă această vizibilă re­zervă a americanilor este probabil mai greu de înțeles pentru mulți dintre ro­mânii care l-au votat pe Klaus Iohannis, toc­mai datorită orientării sale declarat pro­occidentale, în contrast cu Victor Pon­ta, care era bănuit că favorizează o apro­piere de China și oarecum și de Rusia.

Neînțelegerea se datorează, în principal, ma­nierei simpliste în care se discută te­mele de politică externă în mass-media au­tohtone. Se vorbește despre Occident ca despre un monolit. Ceea ce este foarte departe de adevăr. S-a văzut asta și în con­textul sancțiunilor aplicate Rusiei, când am asistat la o rezistență destul de pro­nunțată împotriva acestora din partea unor țări pre­cum Italia sau Ungaria. De altfel, italianca Federica Mo­gherini, noul Înalt Comisar pentru Politică Externă al UE, a exprimat recent du­bii în legătură cu eficiența sancțiunilor împotriva Mos­covei.

Prudența, rezerva cu care Washingtonul îl priveaște deocamdată pe Klaus Iohannis este ali­men­tată probabil de nesiguranța privind linia de politică externă pe care acesta o va cul­tiva de acum înainte. Cum se va raporta el la Germania în viitor? Pentru pre­șe­din­tele Băsescu, care s-a aflat de altfel în ter­meni foarte amicali cu Angela Merkel, re­lația cu Statele Unite era văzută drept una privilegiată, în principal din rațiuni de se­curitate. Ce se va întâmpla în continuare nu este la fel de clar, având în vedere le­găturile afective naturale pe care le are no­ul președinte față de Germania. Or, in­te­resele și poziționările în chestiuni de po­li­tică externă ale Berlinului și Wa­shing­to­nului adesea nu coincid. Iar în cazul Ru­siei, diferențele sunt uneori consistente. Pâ­nă acum, americanii vedeau în Polonia și România principalele lor puncte de spri­jin în regiune, doi aliați apropiați în in­teriorul UE. Ei nu știu dacă pe viitor se mai pot baza pe România în aceeași mă­sură ca în trecut.

Chiar dacă Angela Merkel personal pare să aibă tot mai puține iluzii în ceea ce îl pri­vește pe Putin, există în Germania un pu­ternic curent de opinie pro-Moscova, și în cercurile de afaceri, și în cele politice. Der Spiegel relatează că, în cursul unei reu­niuni recente desfășurate la Ministerul de Externe de la Berlin, o parte dintre par­ticipanți au pledat pentru acordarea mai multor concesii Rusiei, iar social-de­mo­cratul Klaus von Dohnányi a spus chiar că Moscovei ar trebui să i se recunoască drep­tul de a avea un spațiu de influență în ve­cinătatea sa. Cu câteva luni în urmă, ex­prima o poziție similară și fostul cancelar Helmut Schmidt. Cât despre un alt fost can­celar, Gerhard Schröder, ce să mai vor­bim? Anul acesta și-a serbat ziua de naș­tere la Sankt Petersburg, alături de Putin, în plină criză ucraineană.

În Germania exis­tă extinse sentimente antiamericane, cultivate cu precădere de zona de stânga și de extremă dreaptă. Un sondaj de opi­nie din luna iulie releva faptul că, dacă 45 de procente dintre nemți văd țara lor an­co­rată neechivoc în spațiul occidental, 49 de procente dintre ei o văd plasată undeva între Vest și Rusia.

Dar diferențele de abordare dintre ame­ri­cani și germani nu sunt cantonate doar în zona politicii de securitate de pe con­ti­nent. Zilele trecute am asistat la un de­mers fără precedent în Parlamentul Eu­ropean: introducerea unei moțiuni care ce­re Google să-și separe celebrul său mo­tor de căutare de serviciile comerciale. Ini­țiativa aparține eurparlamentarilor ger­mani, atât social-democrați, cât și po­pu­lari, și este rezultatul presiunilor făcute de grupurile media și de telecomunicații din Germania, în principal de influentul Axel Springer. Dacă se va ajunge și la mă­suri concrete, e de presupus că Washing­tonul va reacționa cu acțiuni în con­tra­partidă, rezultatul final fiind torpilarea acor­dului TIPP, care are oricum o mu­l­țime de adversari stângiști pe continent. Adică exact ceea ce își dorește Moscova, pentru care o falie între Statele Unite și Eu­ropa este o adevărată mană cerească.

Aceste exemple ilustrează faptul că între Washington și Berlin există diferențe con­siderabile de abordare în chestiuni majore de securitate, în principal în relația cu Ru­sia, și în domeniul politicilor comerciale. Unde se va plasa România în viitor din acest punct de vedere? Iată o întrebare des­chisă, care îi face pe americani să ră­mână în expectativă, atunci când eva­lu­ează situația creată la București după ale­gerea lui Klaus Iohannis în funcția de pre­ședinte.