La moartea Reginei

 „Dacă pentru britanici Elisabeta a II-a a fost regina lor, pentru noi ea a fost pur și simplu Regina”, a descris Macron relația cu totul specială a acesteia cu francezii, dar și cu restul lumii.

Alexandru Lazescu 20.09.2022

De același autor

Dispariția ei vine într-un moment de mari tulburări geopolitice care pun sub semnul întrebării mai toate certitudinile de până acum. „Nu mă tulbură atât moartea reginei, pentru că până la urmă niciunul dintre noi nu este nemuritor, ci ceea ce moare odată cu ea.” Este unul dintre comentariile care însoțesc un superb articol comemorativ apărut în Telegraph sub semnătura lui Charles Moore, biograful oficial al doamnei Margaret Thatcher, al cărui titlu, Regina a fost iubită pentru că, timp de mai mult de 70 de ani, a făcut ceea ce a promis”, este una dintre explicațiile fascinației globale pentru Elisabeta a II-a, într-o lume în care totul a devenit „fluid”, iar reperele, punctele de sprijin ale existenței cotidiene, sunt demolate cu o fervoare demnă de o cauză mai bună. Cozile imense, la care s-a stat chiar și peste 16 ore, pentru a trece la Londra, în Palatul Westminster, pe lângă catafalcul Reginei Elisabeta a II-a, sunt o dovadă a prestigiului și afecțiunii de care ea s-a bucurat nu doar în Marea Britanie, ci și pe plan mondial. Dar asta nu face decât să dea și mai mult sens îngrijorării, neliniștii, exprimate în mesajul de mai sus după dispariția unei personalități de calibrul fostei Regine. Pentru că suntem martorii unor tulburări geopolitice fără egal de la momentul 1989 încoace, în timp ce lumea occidentală trece printr-un adevărat moment de cumpănă, în condițiile în care în restul planetei mulți sunt convinși că se află într-un proces de declin inevitabil.

O viață dedicată slujirii oamenilor

La împlinirea vârstei de 21 de ani, în aprilie 1947, în timp ce se afla în Africa de Sud cu părinții săi, fosta regină, ultima figură cu adevărat imperială – în opinia lui Charles Moore -, pe atunci Prințesa Elisabeta, avea să facă în cursul unei emisiuni radiodifuzate în Commonwealth și în întregul Imperiu Britanic o promisiune definitorie pentru toată această lungă perioadă ce a urmat: „Declar în fața voastră că toată viața mea, fie că va fi lungă sau scurtă, va fi dedicată slujirii voastre și a marii noastre familii imperiale căreia toți îi aparținem”. Pe parcursul anilor, după 1952, când a preluat coroana, Imperiul Britanic s-a dezintegrat, iar în cadrul organizației care i-a succedat, Commonwealth-ul, care agregă fostele colonii, în majoritatea noilor state independente instituțiile democratice introduse de britanici nu au supraviețuit. În unele cazuri s-a ajuns la situații extreme, cu un dictator sângeros în Uganda, Idi Amin, cu un tiran ca Robert Mugabe, care a reușit să aducă într-o stare de enormă sărăcie o țară ca Zimbabwe, în trecut prosperă, și un genocid în Rwanda. Însă nu trebuie uitat că din același Imperiu Britanic s-au „născut” unele dintre cele mai prospere și civilizate state de pe planetă, Canada, Australia, Noua Zeelandă, țări în care regina Elisabeta a II-a a fost din punct de vedere constituțional, la fel ca și în altele 11, suverană. Poziție preluată acum de regele Charles al III-lea care prezidează și Commonwealth-ul în urma unui demers întreprins în 2018 de fosta regină.

Cât de stabile vor fi pe termen mediu și pe termen lung toate aceste aranjamente instituționale este încă neclar. Prestigiul fostei suverane britanice era fără egal. Un amănunt relevant este că mesajul codat care a anunțat noului prim-ministru, Liz Truss, moartea Reginei suna așa: „London Bridge is down”. Ceea ce exprima succint dimensiunea pierderii suferite. Însă, deși nu se bucură de același tip de simpatie ca mama sa, sunt semne că noul rege este receptat favorabil de către public. Iar, în sine, în Marea Britanie instituția monarhiei se bucură de un solid sprijin public. Desigur, sunt unele contestări, din zone de altfel previzibile, câțiva deputați laburiști, între care un fost jurnalist BBC, ajuns ulterior ministru în cabinetul din umbră al lui Jeremy Corbyn, sau cotidianul de stânga The Guardian, care nu s-au abținut nici măcar în această perioadă de doliu de la atacuri la adresa monarhiei. Însă din acest punct de vedere un adevărat festival de virulente atacuri antibritanice și antimonarhice a venit de peste Ocean. Deși în ansamblu mass-media americană și mulți lideri politici, inclusiv cei care au păreri negative față de ideea de monarhie, au reacționat cu respect și compasiune față de decesul Reginei Elisabeta a II-a, unele canale media, cu vârf de lance The New York Times, devenit de o bucată de vreme un campion al „justiției sociale” și un aprig promotor al tematicii „woke”, au găzduit virulente poziții critice față de fosta suverană britanică. De pildă Maya Jasanoff, profesor la Harvard, a acuzat-o pe Regină că ar fi acoperit „istoria sângeroasă a decolonizării, ale cărei proporții nu sunt încă pe deplin cunoscute”.

Unii vor spune că, până la urmă, nu e nimic nefiresc aici, ziarul nu face decât să găzduiască opinii diverse. Numai că, și dacă lăsând deoparte faptul că astfel de articole puteau fi amânate după funeralii, se pot face două observații de fond. Pe de o parte, acuzele la adresa fostului Imperiu Britanic, care în opinia multora a fost probabil cel mai benign imperiu din istorie, sunt exagerate, chiar dacă există evident și destule lucruri de reproșat. După cum observa istoricul Andrew Roberts într-un interviu pentru CNN, Marea Britanie nu numai că a declarat ilegală sclavia la începutul secolului al 19-lea, în timp ce aceasta a continuat încă destulă vreme în alte locuri de pe planetă, dar s-a implicat activ și în eliminarea comerțului cu sclavi africani. În al doilea rând, e vizibilă abordarea foarte diferită, dominant ideologică, în baza căreia se renunță brusc la nuanțe și la diversitatea de opinii în cazul unor subiecte „neconvenabile” (de pildă ignorarea scandalului legat de laptopul lui Hunter Biden). În plus, pe cât de dese și de virulente sunt de pe această platformă ideologică radicală de stânga atacurile la Imperiul Britanic, în acest caz, la Statele Unite în altele, în general la puterile occidentale, pe atât de absente sunt cele la regimurile cu adevărat criminale, Uniunea Sovietică sub Stalin sau China sub Mao, care au pe conștiință zeci de milioane de victime.

O dezbatere legitimă: monarhie vs republică

Au fost și cazuri-limită cu atacuri cu adevărat abjecte. A stârnit multe valuri o postare pe Twitter a unei alte figuri din zona academică, Uju Anya, care predă „lingvistică aplicată, ca practică a justiției sociale” (descrierea îi aparține) la o altă prestigioasă universitate americană, Carnegie Mellon, din Pittsburg. În postarea cu pricina, retrasă între timp, ea își exprima speranța că „monarhul șef al unui imperiu violator vinovat de genocid a murit în chinuri”. Una dintre reacții a fost aceea a lui Jeff Bezos, care remarca că mesajul vine de la cineva care se presupune, prin poziția ocupată, că ar trebui să se străduiască să facă lumea mai bună, ceea ce evident nu era cazul. Universitatea a condamnat postarea, dar nu a concediat-o, motivând decizia cu respectarea „libertății de expresie”.

 

Desigur, discuția monarhie vs republică este una legitimă. De pildă Ben Judah crede că toate casele regale din Europa, inclusiv cea din Marea Britanie, acum, după dispariția Reginei Elisabeta a II-a, sunt un anacronism, chiar dacă sunt iubite, Danemarca este un exemplu, sau nu. Tot ce rămâne, spune el, este doar spectacolul. Numai că dincolo de faptul că până la urmă monarhiile constituționale sunt, toate, printre cele mai de succes democrații ale momentului, întregul proces electoral republican care însoțește alegerea șefilor de stat a devenit și acesta mai degrabă un show, care în Statele Unite costă miliarde de dolari, cu un rezultat îndoielnic, dacă ne uităm la statura și performanța câștigătorilor. În plus, însăși relevanța reală a alegerilor democratice s-a diluat constant, în condițiile în care tot mai multe decizii majore sunt luate de instituții birocratice la nivel național sau transnațional, un exemplu fiind Comisia Europeană, și nu de cei aleși la nivel național.

  „Unii oameni cred că obsesia privind monarhia este nesănătoasă”, scrie și Douglas Murray în The Spectator. „Sunt în dezacord, total. Pe lângă pacea constituțională pe care o aduce și unitatea de deasupra politicii pe care o oferă, ne protejează față de o formă de politică care se pretinde a fi meritocratică, dar este foarte departe de a fi așa”. Și Paul Kingsnorth, în contrast cu cei care consideră monarhia o „ofensă la adresa modernității”, este convins că „monarhia oferă ceva cu totul special psihicului uman”. „Monarhia este irațională, non-comercială și inexplicabil mistică. Întruchipează tradiția transmisă în succesiune de-a lungul timpului. Ca atare, este profund nereprezentativă conform definiției actuale, constipate, a acestui cuvânt, dar cu toate astea reușește cumva să reprezinte țara mai bine decât ar putea vreodată să o facă orice politician ales, celebritate, analist sau filozof”.

   Probabil asta explică și virulența atacurilor venite dinspre curentul progresist împotriva monarhiei. Instituția este unul dintre obstacolele în calea demersului acestuia de remodelare din temelii a lumii și societății prin eradicarea sau trimiterea în derizoriu a tuturor ancorelor societale tradiționale și a reperelor fundamentale precum Constituția și părinții fondatori în Statele Unite (o țintă explicită a grupajului editorial „1619” din The New York Times).

     În volumul „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”, în capitolul despre „Sfărâmarea tradiției”, apărut în 1973, anul în care lua și Premiul Nobel pentru Psihologie și Medicină, Konrad Lorenz atrăgea atenția asupra efectelor dezastruoase ale unui astfel de demers, început cu multe decenii înainte de decesul Reginei. El vorbește despre „neprețuita comoară conținută în tradițiile oricărei culturi vechi și în învățăturile marilor religii ale lumii”. „Cel care crede că toate acestea sunt lipsite de orice valoare cade totodată într-o altă greșeală nu mai puțin periculoasă, trăind cu impresia că știința ar putea isca pur și simplu din neant în mod rațional o întreagă cultură, cu tot ce ține de ea (...) Va fi greu să explicăm că tot ce a luat naștere în decursul evoluției culturale e la fel de indispensabil și demn de venerație ca și rezultatul evoluției filogenetice, va fi greu să le explicăm că o cultură poate fi stinsă ca flacăra unei lumânări”. Timp de șapte decenii, Regina Elisabeta a II-a a fost una dintre lumânările care au stat aprinse încercând în mod discret, dar tenace să protejeze valorile unei civilizații care pare să se îndoiască tot mai mult de ea însăși. De aceea, la moartea ei se cuvine să facem o reverență.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22