Marchează Trump apusul „societății deschise”?

Pentru mulți, cu precădere pentru elitele intelectuale și academice și cu atât mai mult pentru cei din zona științelor politice sau a „studiilor europene”, ceea ce se petrece într-un ritm nebun pe scena politică americană și globală este cu siguranță absolut șocant. Reverberațiile provocate de scenele din Biroul Oval cu prilejul întâlnirii Trump – Zelenski vor rămâne cu siguranță multă vreme în memorie.

Îngrijorările legitime față de evoluțiile la care asistăm, legate de conflictul din Ucraina, șubrezirea relațiilor transatlantice până la cota de avarie, ascensiunea mișcărilor populiste pe întreg continentul și, desigur, criza politică majoră cu care ne confruntăm acasă, au generat în spațiul public reacții panicate, amestecate cu violențe de limbaj aproape de neconceput cu puțin timp în urmă.

Mulți arată cu degetul acuzator spre Trump, pe care îl fac vinovat de toată această suită de schimbări cu consecințe potențiale majore. La o privire însă mai atentă și în special mai detașată, realizăm că toate aceste fenomene, schimbări monumentale la care asistăm, sunt rezultatul unor evoluții, unor procese structurale evidente de ceva vreme, chiar dacă neglijate, pe care războiul din Ucraina nu a făcut decât să le accelereze. O altă observație importantă fiind aceea că nu e vorba despre un fenomen tranzitoriu, care va dispărea după terminarea celui de-al doilea mandat al lui Trump, ci despre modificări de substanță la nivel politic, geopolitic, social.

„Trump poate fi una dintre acele figuri din istorie care apare din când în când pentru a marca sfârșitul unei epoci și pentru a o forța să renunțe la vechile sale certitudini”, spunea Henry Kissinger în 2018. Dacă cineva putea avea îndoieli atunci referitor la cele spuse de Kissinger în 2018, e greu de crezut că ar mai putea face asta acum. Deși existau destule semnale de cel puțin cinci ani, mulți realizează în prezent că asistăm la sfârșitul unei ere, la turbulențe geopolitice și societale de mari proporții, care anunță un viitor plin de incertitudini.

În esență, asistăm în paralel la o reconfigurare geopolitică pe fondul declinului influenței Americii și a Occidentului, în ansamblu, pe plan mondial și la ceea ce istoricul american Victor Davis Hanson a numit o contrarevoluție în interiorul spațiului occidental. Prima evoluție impune abandonarea unor idei și abordări privind ordinea internațională, considerate aproape sacrosancte în ultimele trei decenii.

Nu poți să nu fii de acord, cu trimitere la războiul din Ucraina, cu ideea că acceptarea raptului de teritorii creează un precedent periculos, că este necesar din punct de vedere moral să ne opunem agresiunii sub toate formele. Numai că una e să forțezi Iraqul să se retragă din Kuweitul pe care-l invadase în 1990 și cu totul altceva să faci același lucru când te confrunți cu o mare putere nucleară ca Rusia, cea mai întinsă țară de pe glob. „Negocierile privind o soluție pașnică la războiul din Ucraina scot la iveală un adevăr incomod: în geopolitică, etica tinde să fie o coincidență, nu o condiție”, remarca George Friedman într-un articol despre moralitatea în geopolitică.

„A fost o «iluzie periculoasă»”, a spus la audierea sa din Senat și secretarul de stat american, Marco Rubio, „să se creadă că sfârșitul Războiului Rece a însemnat sfârșitul istoriei și că toate națiunile lumii vor deveni acum membre ale comunității democratice conduse de Occident, că o politică externă care servește interesul național ar putea fi înlocuită acum cu una care servește ordinii mondiale liberale și că întreaga omenire este acum destinată să abandoneze suveranitatea națională și identitatea națională și va deveni în schimb o mare familie de cetățeni ai lumii”. Subliniind că noua administrație Trump va promova o politică externă care va pleca de la recunoașterea faptului că interesele naționale americane nu vor fi întotdeauna aliniate cu interesele așa-numitei „comunități internaționale” sau ale corporațiilor globale.

Repudierea globalismului postbelic, parte a unui curent care a căpătat o tot mai mare amploare în Occident de respingere a ceea ce ar putea fi definită drept Agenda Davos, explică în bună măsură discursul lui JD Vance la Conferința de securitate de la München, discurs care a șocat audiența, sprijinul exprimat de Elon Musk și alți membri ai Administrației Trump în favoarea AfD-ului din Germania sau partidului Reform al lui Nigel Farage din Marea Britanie, în particular și criticile față de anularea alegerilor din România, devenite un leitmotiv internațional, deloc îmbucurător, atunci când se face trimitere la derapaje democratice. Acest curent global s-a coagulat în timp în ultimul deceniu, însă amploarea sa a crescut spectaculos în urma victoriei lui Donald Trump la ultimele alegeri prezidențiale americane. De pildă, recent încheiata CPAC, tradiționala conferință anuală conservatoare din Statele Unite, a căpătat o dimensiune globală, reunind, între alții, participanți din Japonia, Australia, Brazilia, Polonia, prin președintele Duda, Slovacia, prin premierul Fico, Argentina, prin președintele Milei sau Italia (Giorgia Meloni a ținut un discurs video în direct). În timp ce o altă manifestare de amploare, Conferința ARC („Alianța pentru o Cetățenie Responsabilă”), cu o agendă având în centru combaterea declinismului și restabilirea încrederii în tradițiile și valorile occidentale, a cărei primă ediție a reunit anul trecut la Londra pentru trei zile 1500 de delegați, intelectuali, oameni de afaceri, politicieni, între care doi foști premieri australieni și un fost speaker al Camerei Reprezentanților din Statele Unite, a avut anul acesta 4000 de participanți.

O primă observație fundamentală este aceea că toate aceste schimbări dramatice pe care le observăm pe scena internațională nu sunt un efect al venirii lui Donald Trump din nou la Casa Albă, cum par să creadă mulți, ci mai degrabă apariția sa este un rezultat al unor mutații majore petrecute la nivelul spațiului occidental. Este vorba de o reacție a societății americane și, prin extensie, a celei occidentale, confruntate cu amenințări majore în interior și pe plan global, cu destule efecte secundare, e adevărat, nu toate plăcute. Nu întâmplător, mulți dintre cei care fac parte din Administrația Trump vorbesc despre un demers vital de „salvare a Americii” și într-un sens mai larg a civilizației occidentale. Sigur, în parte putem vorbi despre un ingredient al retoricii politice, dar când te uiți la nivelul dramatic de degradare instituțională și la imensa risipă bugetară există o reală justificare.

Apariția lui Trump marchează sfârșitul „lungului secol XX” observă N.S. Lyons într-un eseu, „American Strong Gods”, publicat pe fluxul său de Substack, The Upheavel. Autorul face trimitere la o carte din 2019, în care R.R. Reno face afirmația paradoxală că secolul al XX-lea s-a prelungit mult după anul 2000. Asemănător, cei 125 de ani dintre Revoluția Franceză din 1789 și Primul Război Mondial din 1914 au fost descriși ulterior drept „lungul secol al XIX-lea”. O epocă exuberantă, scrie Reno, marcată de apariția Iluminismului, caracterizată de o credință triumfalistă în rațiunea și progresul uman, care s-a încheiat în tranșeele Marelui Război. „După acest cataclism, un interregn care s-a încheiat doar odată cu încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, totul s-a schimbat în ceea ce privește modul în care oamenii civilizației occidentale percepeau lumea și se angajau în relația cu ea – din punct de vedere politic, psihologic, artistic, spiritual”.

Sub impactul atrocităților asociate celui de-Al Doilea Război Mondial și mai ales al Holocaustului, gânditori liberali ca Karl Popper, autorul extrem de influentei cărți apărute în 1945, „Societatea deschisă și dușmanii săi”, avansa ideea că regimurile fasciste responsabile pentru ceea ce s-a întâmplat au fost un produs a ceea ce el a numit o societate tribală, „închisă”, caracterizată de supunerea față de autoritate și subordonarea individului față de colectivitate, elemente care fac ca aceste societăți să tindă către naționalism, autoritarism sau totalitarism. Remediul propus de Karl Popper era „societatea deschisă”, în care totul era deschis întrebării critice, falsificării empirice, relativizării adevărului, prin respingerea a ceea ce R.R. Reno a numit „zeii puternici” ai identității naționale, religiei și transcendenței. Singura regulă inviolabilă a societății deschise fiind aceea că este „interzis să interzici”.

În paralel am asistat, pe fondul ascensiunii statului managerial, descris de James Burnham, la demersul de „neutralizare” și „depolitizare” a politicului – adică încercarea de a elimina toate disputele fundamentale din politică de teama conflictelor, reducând astfel „politica” la o simplă administrare managerială. Lungul secol XX a fost caracterizat, în opinia lui N.S. Lyons, de trei proiecte postbelice interconectate: deschiderea progresivă a societăților prin deconstrucția normelor și a frontierelor, consolidarea statului managerial și hegemonia ordinii internaționale liberale. Rezultatul? „În loc să producă o lume utopică a păcii și progresului, consensul societății deschise și zeii săi slabi au condus la disoluția civilizației. Zeii puternici ai istoriei au fost alungați, tradițiile religioase și normele morale au fost desființate, legăturile și loialitățile comunitare au fost slăbite, distincțiile și frontierele au fost demolate, iar disciplinele de autoguvernare au fost abandonate în favoarea managementului tehnocratic de sus în jos”.

Aceasta este starea precară în care se găsește astăzi Occidentul, confruntat cu ample reconfigurări geopolitice, marcate de ascensiunea Chinei, consolidarea BRICS-ului, extins recent prin aderarea Indoneziei, o țară cu 280 de milioane de locuitori. Acesta este motivul pentru care, spune N.S. Lyons, „restaurarea zeilor puternici”, marcată de apariția lui Donald Trump și ascensiunea formațiunilor populiste în majoritatea statelor de pe continent, a devenit inevitabilă. „Lungul secol XX și-a urmat cursul, lumea pe care ne-a lăsat-o moștenire în Occident dovedindu-se a fi un amestec nesustenabil de atomizare, lene, abnegație și tiranie impersonală meschină. Societățile noastre fie vor accepta oferta de revitalizare, fie vor dispărea, pentru a fi înlocuite de alte culturi mai puternice, mai solidare și mai coezive”.  //