De același autor
Republica Moldova a fost explicit mentionata de presedintele Bush, alaturi de Belarus, in cursul summit-ului cu Vladimir Putin de la Bratislava, drept o alta posibila tinta pentru promovarea unor transformari democratice in regiune. Dupa Georgia si Ucraina. Problema e ca, in cazul Chisinaului, "fortele democratice", "purtatoarele schimbarii", sunt destul de slabe si divizate. De aceea, incercarile de a face trimiteri la revolutia "trandafirilor" de la Tbilisi si la aceea "portocalie" de la Kiev intra in acest punct in dificultate. Pe de alta parte, delimitarile de Rusia par sa fi deschis pentru Voronin canale de dialog privilegiate cu Occidentul, direct si prin Romania, chiar daca un comunicat al Departamentului de Stat de la Washington are un ton destul de critic la adresa autoritatilor de la Chisinau, cerandu-le sa asigure nu doar alegeri corecte la urne, ci si un proces electoral onest in ansamblul sau, inclusiv in perioada de campanie. Se pare ca Occidentul are in cazul Moldovei o viziune pe termen mai lung, care ar pleca de la premisa acomodarii cu un regim Voronin emancipat de Moscova, in paralel cu dezvoltarea si consolidarea partidelor din opozitie si a structurilor societatii civile, cu sprijinul activ al Romaniei si, probabil, al Poloniei. Principalul catalizator si factor de presiune pentru aceste evolutii in Republica Moldova urmand a fi perspectiva aderarii tarii la Uniunea Europeana. Interesul pentru avansul democratiei spre Est pare sa fi devenit un obiectiv strategic prioritar pentru America, incurajata probabil de succesele din Georgia si mai ales din Ucraina. In cazul revolutiei "portocalii" din Ucraina, Washingtonul s-a aflat in mod fericit in deplin sincronism cu Uniunea Europeana, care, dinamizata de Polonia, s-a vazut implicata oarecum pe neasteptate in derularea unor evenimente dramatice la limita regiunii sale de periferie. Prin implicarea sa directa si substantiala la dezamorsarea crizei de la Kiev, care in final a consemnat victoria lui Viktor Iuscenko in cursa prezidentiala, Varsovia a fortat intr-un fel implicarea Uniunii Europene in ansamblu, in ciuda prudentei diplomatice traditionale de la Bruxelles dominata de teama de a nu irita peste masura Kremlinul. Iar presedintele polonez, Alexander Kwasniewski, pare decis sa mearga in continuare pe aceeasi linie. "Cred ca atunci cand vorbim de extinderea UE trebuie sa avem in vedere atat perspectiva ucraineana, cat si pe cea balcanica", declara el intr-un discurs tinut recent la Berlin. Pentru Kwasniewski, Ucraina reprezinta doar inceputul unui proces. Viziunea poloneza a unei Europe dinamice, activa la frontiere pentru promovarea valorilor democratice si deschisa catre noi membri, idee impartasita si de Tarile Baltice, pare sa se conjuge foarte bine cu cea americana, dar trebuie sa dea fiori in unele capitale de pe continent. Din cel putin doua motive. Primul este de ordin financiar. Costurile unei extinderi care devine tot mai ambitioasa, pentru ca, in afara de tari luate oricum deja in calcul, precum Serbia, Macedonia sau Albania, apar, iata, pe o lista potentiala pe termen mediu si lung, state mari ca Ucraina si Belarus -, ca sa nu mai vorbim de Turcia - sperie multe cancelarii europene. Al doilea motiv de reticenta este insa unul mai profund. Parisul si Berlinul, alaturi de cateva alte state de pe continent, continua sa doreasca ca UE sa devina in mod esential o formula institutionala capabila sa contrabalanseze America la nivel global. Or, in acest joc geostrategic, Rusia e vazuta ca un aliat potential. Ceea ce s-a si intamplat la apogeul crizei irakiene, cand si Parisul si Berlinul i-au facut asiduu curte lui Putin. Asa ca orice incursiune in ceea ce poate fi definita drept sfera directa de influenta a Moscovei nu poate decat sa arunce in aer sansele de coagulare a acestui gen de coalitie antiamericana. Acest gen de viziune intra in coliziune directa cu cea de la Varsovia si din alte state est-europene pentru care, din contra, amenintarile majore vin de la Rasarit, iar Statele Unite sunt principala umbrela de securitate protectoare. Mai mult, e limpede ca orice deplasare a granitelor UE pana la limita Rusiei nu ar face decat sa consolideze frontul proamerican din Uniune, in dauna celui care se opune Washingtonului. Nu doar pentru ca noii membri potentiali ar ramane astfel cu o datorie istorica fata de americani, ci si pentru ca, fiind la periferia UE, vor resimti acut in primul rand amenintarea Kremlinului. "Este o schimbare dramatica a felului in care se face acum politica europeana", e de parere Timothy Garton Ash, profesor de istorie la Oxford, care referindu-se la Polonia remarca ca "e prima data cand un nou membru a schimbat cursul politic adoptat de catre UE si, personal, as paria pe faptul ca Ucraina va deveni in viitor membru al Uniunii". Proiectul Marsul spre est al UE ar avea nu doar meritul de a crea o punte solida de refacere a unitatii transatlantice si de a formula un sens, o viziune pe termen lung, de care vechiul continent are mare nevoie, ci are si bune sanse sa forteze reformarea profunda a mecanismelor institutionale sclerotice care au transformat spatiul traditional occidental intr-unul destul de obosit si necompetitiv. Acest tip de schimbare istorica de substanta sta in prezent, aproape la nivel intuitiv, la baza noii viziuni de politica externa romanesti atat de criticata de unii comentatori si experti autohtoni, prizonierii unei abordari fixiste care ridica la nivel de dogma declaratii sau chiar documente de pozitie anterioare, care, evident, intra insa automat in desuetudine atunci cand au loc astfel de evolutii de ruptura. O pozitionare strategica a policitii externe romanesti care are cel putin doua merite evidente: se cupleaza din start la o tendinta noua in evolutiile transatlantice si ofera pentru prima oara din 1990 incoace Romaniei sansa de a-si construi ca tara o identitate clara si puternica la nivel continental.
